Fortăreţele dacice, şase amplasamente defensive datând de la sfârşitul Epocii Fierului, au fost create în secolul I î.Chr şi I d.Chr ca sistem de apărare împotriva cuceririi romane.
Ruinele lor, de mari dimensiuni şi bine păstrate se găsesc într-un decor natural spectaculos şi alcătuiesc o imagine impresionantă a unei viguroase şi inovative civilizaţii din Epoca Fierului. Fortăreţele dacice reprezintă o fuziune a tehnicilor şi concepţiilor de arhitectură militară dinăuntrul şi din afara lumii clasice, creând un stil unic. Regatele geto-dace de la sfârşitul primului mileniu î.Chr. au ajuns la un stadiu cultural şi socio-economic de un nivel excepţional. Fortificaţia amplasată pe înălţimi şi succesorul ei, oppidum-ul, au fost caracteristice sfârşitului Epocii Fierului în Europa, iar fortăreţele dacice sunt exemple remarcabile ale acestui tip de întărituri.
Sarmizegetusa Capitala statului dac, principalul centru politic şi religios, pentru apărarea căreia s-a construit întregul sistem de fortificaţii. Din punct de vedere structural, capitala dacilor se dovedeşte a fi avut trei părţi componente: aşezarea civilă, zona sacră şi cetatea. Sarmizegetusa a fost cel mai mare centru meşteşugăresc, iar calitatea sa de capitală politică şi cultural-religioasă a statului dac a fost un factor determinant în prosperitatea economică. Aici locuiau regii, demnitarii, funcţionarii cancelariei regale, o parte a aristocraţiei, artizani, negustori, meşteri constructori, medici etc. Fortificaţiile Accesul dinspre valea Mureşului spre Sarmizegetusa era apărat şi controlat de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Blidaru, precum şi de numeroase turnuri solitare amplasate de o parte şi alta a drumului. Aşezarea fortificată de la Cucuiş-Golu, cetatea de la Vârful lui Hulpe (necercetată încă) şi probabil destule turnuri, nelocalizate deocamdată, barau accesul dinspre văile Cucuişului şi Sibişelului. Înaintarea dinspre vest era apărată de cetatea de la Piatra Roşie şi de fortificaţia lineară, tip baraj, de la Cioclovina-Ponorici. La acestea se adaugă cetăţile de la Căpâlna, Baniţa şi Tilişca care blocau de asemenea căile spre inima regatului dac. După depăşirea tuturor acestor obstacole, atacatorii erau întâmpinaţi de întăriturile capitalei. Cetatea Sarmizegetusei a fost construită în singurul loc de pe Dealul Grădiştii cu configuraţie potrivită concepţiei de fortificare a dacilor, în jurul cotei 1000, perimetru dominant atât faţă de cartierul de vest al aşezării civile de la Sarmizegetusa cât şi în raport cu incinta sacră a capitalei.
Zidurile cetăţii înconjurau vârful dealului, urmând configuraţia terenului şi construite în stilul clasic - “murus dacicus”. Pe latura de vest, aproape de cota maximă au fost construite cazemate, după tipicul celor de la Costeşti-Cetăţuie şi Blidaru. Nu se ştie dacă cetatea avea bastioane, întrucât intervenţia ulterioară a românilor este posibil să fi dus la desfiinţarea lor. În interiorul cetăţii s-au descoperit doar barăci de lemn destinate apărătorilor. În conformitate cu pacea încheiată după primul război daco-roman, o parte din ziduri au fost demantelate. În preajma celui de-al doilea conflict au fost reînălţate. Cetatea a suferit distrugeri importante în timpul asediului final, iar reconstrucţia romană, sesizabilă aproape peste tot, nu a respectat nici traseul zidului dacic, nici tehnica sa de construcţie. Noul traseu dubla suprafaţa apărată de ziduri. Aşezarea civilă În zidul refăcut şi prelungit de romani se găsesc extrem de frecvent lespezi şi blocuri de piatră din drum, segmente de canale, tamburi de coloane de calcar, piese de boltă, ancadramente şi tamburi de coloane de andezit, luate din clădirile civile ale Sarmizegetusei, care abia pot sugera grandoarea fostelor construcţii dacice. Fortificaţia de la Sarmizegetusa nu era de altfel decât o acropolă pentru aşezarea civilă, care consta din construcţii gospodăreşti, cu instalaţii de captare şi transportare a apei potabile şi de drenare a celei provenite din precipitaţii, cu ateliere şi amenajări din cele mai diverse. Deşi a beneficiat de cercetări arheologice intense, majoritatea teraselor nu au fost cercetate. Se ştie clar că întreg dealul a fost excavat şi terasat de daci, terasele artificiale fiind în multe cazuri susţinute de ziduri de mari dimensiuni. În gospodăria unui nobil dac se găsea apă curentă, transportată prin apeducte care şi astăzi sunt funcţionale. Din păcate, aproape toate construcţiile civile au fost ridicate din materiale perisabile, încât sunt prost conservate. În mod obişnuit s-au păstrat pietrele aşezate la baza lor, resturi de pereţi, stâlpi carbonizaţi, podele de lut sau vetre de foc. Locuinţele Locuinţele pot fi grupate în trei categorii: cu o singură încăpere, cu două sau mai multe încăperi şi poligonale.
Primele sunt toate construite la suprafaţă şi sunt cele mai puţine. Locuinţele cu mai multe încăperi au fost construite fie cu pari înfipţi în pământ, fie cu bază de piatră. Majoritatea o constituie cele din a doua categorie. Atât locuinţele circulare cât şi cele poligonale au de regulă o încăpere (când s-au construit cu un singur nivel) şi două (când aveau etaj) în ambele cazuri, de mari dimensiuni. Într-una din locuinţele cercetate s-a descoperit o trusă medicală cuprinzând cinci vase de lut de mici dimensiuni, probabil pentru unguente, un bisturiu şi o piatră din cenuşă vulcanică, al cărei praf are calităţi astringente, toate aşezate într-o cutiuţă de lemn cu mânere de fier prinse în două brăţări. În apropierea locuinţelor se aflau amenajări gospodăreşti cu destinaţii diferite, printre care şi hambare, unele dintre acestea cercetate, altele nu. Cele mai pretenţioase locuinţe se aflau grupate în apropierea cetăţii şi a sursei de apă din locul numit “Tau”, constituind un fel de cartier aristocratic al Sarmizegetusei, nu este exclus ca o terasă artificială de mari dimensiuni din apropierea acestei zone să fi fost piaţă publică a oraşului antic. Ateliere şi amenajări Atelierele au fost construite aproape în întregime din lemn, ca urmare nu întotdeauna a fost posibilă stabilirea planului lor sau a detaliilor de construcţie. Se ştie, până acum, că au funcţionat trei mari ateliere - unul de reducere a minereului de fier şi două de făurărie - şi altele mai mici. În primul atelier menţionat s-au descoperit opt cuptoare, iar într-unul de făurărie s-au descoperit două cuţitoaie, cu ştampila Herreni, produse într-un atelier din Aquileia, în Nordul Italiei. La Sarmizegetusa, la Feţele Albe şi probabil la Faţa Cetei, care sunt cele mai mari aşezări civile din zona Munţilor Orăştiei, avem de-a face cu aşezări compacte, întinse pe mari suprafeţe, aflate la distanţe considerabile de izvoare sau pâraie, impunându-se astfel amenajarea unui sistem de distribuire a apei potabile.
La Sarmizegetusa, apa a trei izvoare a fost captată şi transportată prin conducte de teracotă înspre decantoare de mari dimensiuni de unde era distribuită mai departe, tot prin conducte, la locuinţe, ateliere sau sanctuare. Pentru evacuarea apei provenite din precipitaţii şi pentru a evita pătrunderea ei în construcţii, s-au săpat canale de drenaj. În zona sacră s-au construit canale cioplite în piatră de calcar. Incinta sacră Toate edificiile sacre de la Sarmizegetusa se concentrează pe două terase artificiale de mari dimensiuni. Există două tipuri de sanctuare, rectangulare şi circulare. Toate au fost ridicate în perioada de timp delimitată de domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal. O primă fază cuprinde ridicarea edificiilor din calcar, iar a doua din andezit. În incinta sacră se observă marele sanctuar circular, a cărui înfăţişare este momentan alterată de prezenţa unor piloni de lemn dispuşi aleatoriu în interior, în perioada comunistă, pentru a da o “faţă” mai spectaculoasă construcţiei. Mai există trei sanctuare dreptunghiulare, dintre care unul de dimensiuni impresionante, un sanctuar circular mic şi un sanctuar patrulater. Spectaculos este aşa numitul “Soare de andezit” - un disc central cu diametrul de 1,46 metri continuat de zece raze, de formă trapezoidală, dar cu laturile exterioare cioplite în arc de cerc, fiecare lungă de 2,76 metri. Lipită cu unul dintre capete de marginea exterioară a altarului se află o rază lungă, îndreptată spre nord. Costeşti-Cetăţuie Cetatea de la Costeşti-Cetăţuie este prima fortificaţie în drum spre Sarmizegetusa, urmând drumul antic, care are aproape acelaşi traseu cu cel modern. Se presupune că unii dintre regii daci au avut reşedinţa în această cetate. Piatra de calcar folosită la această cetate şi la restul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei a fost adusă de la o distanţă de peste 20 de km. Fortificaţiile Fortificarea dealului Cetăţuia, aflat la 2 km de localitatea Costeşti, s-a făcut în mai multe etape. În prima fază, pe versanţii de vest, sud şi est ai Cetăţuii a fost ridicat un val, în forma unei uriaşe potcoave, ce bara accesul dinspre şaua de legătură cu dealul învecinat, Ciocuta.
Tot în prima fază, pe terasele ce înconjoară platoul din vârful dealului s-a ridicat un val de pământ lat la bază de 6-8 metri. Acesta avea pe culme două şiruri de stâlpi, groşi de 20-22 de cm, distanţaţi la 3,30 m unul de celălalt şi uniţi prin bârne transversale şi longitudinale. Spaţiile dintre bârne erau umplute cu pământ bătut, obţinându-se în acest mod palisade puternice de apărare. În faza a doua, pe pantele de sud şi est, s-au construit patru turnuri de piatră. Zidul acestor construcţii, ca majoritatea fortificaţiilor dacice, a fost ridicat în stil “murus dacicus”. În acelaşi timp au fost ridicate două turnuri şi pe partea nordică a dealului, care flancau drumul antic ce ducea spre cetate şi un al treilea, pe versantul estic. Sistemul defensiv a fost îmbunătăţit printr-un zid de curtină care uneşte trei din primele patru turnuri menţionate, zid cu şapte contraforturi interioare. Scopul acestor ziduri scurte nu este complet lămurit, dar se presupune că au constituit suportul unor platforme de luptă. De asemenea, în faza I şi II de construcţie au fost săpate în interiorul cetăţii două cisterne, una pe latura de est, cealaltă pe latura de vest a platoului. În ultima fază de construcţie, înaintea celui de-al doilea război daco-roman s-a ridicat aşa zisul “val roşu” de pământ care urmează în general traseul valului vechi. A fost nevoie să fie ridicat deoarece pe parcursul primului conflict, valul iniţial a suferit grave deteriorări. “Valul roşu” a fost denumit astfel datorită pământului roşu folosit la ridicarea lui, provenit din construcţiile incendiate din preajmă. Turnurile locuinţă În a doua fază de construcţie, în interiorul cetăţii, au fost ridicate două construcţii monumentale, aşa numitele turnuri locuinţă. Edificiile sunt clădite în tehnică mixtă: începute din piatră, în maniera “murus dacicus”, continuă la partea superioară cu zid de cărămidă. Se remarcă aici o mai mare grijă faţă de aspectul estetic al zidului. La baza ambelor turnuri-locuinţă s-au descoperit resturi ale unor precedente construcţii de piatră, care la rândul lor probabil au fot precedate de construcţii de lemn. Se presupune că turnurile au fost folosite ca reşedinţă de unii dintre regii daci.
Scara monumentală care duce la unul dintre aceste turnuri este alcătuită din lespezi de calcar, are trepte largi de 3 metri şi este mărginită pe ambele laturi de câte un jgheab pentru scurgerea apei. La mică distanţă de marginile ei au fost găsite urmele unor stâlpi de lemn care susţineau probabil un acoperiş de şindrilă. Perimetrul celor două turnuri era înconjurat de palisade de lemn. Sanctuarele Până acum a fost confirmată existenţa a patru sanctuare, care constau din aliniamente de tamburi de piatră de calcar, al căror diametru variază între 55 şi 65 de cm. Aceste sanctuare sunt amplasate pe patru terase ale dealului, aflate în afara fortificaţiei, excepţie făcând doar unul care se află în interior. O parte din plintele de calcar ale sanctuarelor au fost folosite pentru refacerea fortificaţiilor înaintea celui de-al doilea război. În cazul tuturor acestor sanctuare, bazele de calcar au fost aşezate pe terase nivelate în stâncă, ele fiind suportul suprastructurii de coloane care din păcate nu poate fi reconstituită în amănunt. Blidaru Amplasată la mică distanţă de Costeşti-Cetăţuie, cetatea de la Costeşti-Blidaru, este considerată cea mai puternică fortificaţie a sistemului defensiv din Munţii Orăştiei. Blidaru este singura cetate care nu a putut fi cucerită, apărătorii predându-se din cauza epuizării resurselor. Pe lângă fortificaţia propriu-zisă, pe Dealul Blidaru au fost găsite rămăşiţele a numeroase turnuri izolate care vegheau văile masivului. Fortificaţiile Aflată pe culmea Dealului Blidaru (705 metri altitudine), cetatea de aici a avut rosturi pur militare. Vârful dealului a fost excavat, îndreptat şi lărgit, obţinându-se suprafeţele netede din interiorul cetăţii. Construcţia, ale cărui ruine se păstrează în bună stare, a fost ridicată în două faze. În prima fază, a fost ridicată incinta dinspre est, de forma unui patrulater neregulat. La colţuri au fost ridicate patru turnuri patrulatere. Intrarea în cetate se făcea printr-o poartă a chicane: o dată dărâmată poarta de lemn, inamicul se izbea de peretele din spate al unui turn şi era nevoit să cotească dreapta, spre o nouă poartă ce dădea în cetate. Tot în această fază a fost ridicat pe versantul de S-V un turn izolat, iar la jumătatea sudică a platoului din interiorul fortificaţiei un turn locuinţă pătrat. Toate zidurile sunt ridicate în acelaşi stil “murus dacicus”. Se presupune că la realizarea cetăţii au lucrat şi meşteri greci. Cronologic, construcţia datează după domnia lui Burebista. În faza a doua a fost construită cetatea II, mult mai largă, înglobând şi prima incintă. Turnul izolat de pe versantul de S-V a fost legat prin ziduri ce porneau spre nord şi est. Pe laturile de nord şi vest ale cetăţii, de pe faţa internă a zidului pornesc alte ziduri perpendiculare ce întâlnesc în spate alt zid care le uneşte, formând astfel încăperi. Aceste ziduri sunt ridicate din piatra locală legată cu pământ. Plafonul încăperilor era folosit ca platforme de luptă pe care puteau fi instalate maşini de război. Înălţimea estimată a zidului în această parte a cetăţii este de 5-6 metri. În cetate au fost descoperite resturile unor barăci de lemn, adăpostul garnizoanei de aici. Cisterna Una dintre construcţiile cele mai interesante, unicat în lumea dacică, se află ceva mai jos de cetate, pe versantul vestic. Este vorba despre cisterna ce asigură necesarul de apă. Aceasta nu a fost construită în interiorul fortificaţiei, deoarece izvorul care o alimenta se afla la o cotă mai joasă. Cisterna, măsurând în interior 8X6,20 m, avea, de la pardoseală până la începutul bolţii, o înălţime de 4 m. Laturile lungi au fost dublate, zidul interior constituind suportul pentru acoperişul alcătuit din blocuri de calcar fasonate. Pereţii interiori au fost acoperiţi cu tencuială groasă conţinând var, nisip şi cărămidă sfărâmată. Când această compoziţie a devenit permeabilă, întreaga cisternă a fost rezidită în interior şi acoperită cu straturi succesive de tencuială, asigurându-se astfel impermeabilitatea. Piatra Roşie Cetatea de la Piatra Roşie este amplasată pe un deal înalt de 823 de metri, înconjurat de prăpăstii şi accesibil doar dinspre latura de est. Majoritatea experţilor sunt de părere că fortificaţia de la Piatra Roşie este cea mai recentă dintre toate cetăţile.
Fortificaţiile Primul element de fortificaţie este un turn care se găseşte pe şaua de acces spre cetate, turn care era şi punctul de pătrundere în interiorul cetăţii. O primă incintă în care se pătrundea prin acest turn este închisă de ziduri de piatră şi pământ, prevăzute cu două turnuri în colţuri. Dincolo de această incintă se ridică o alta, de 10×45 metri construită în stilul “murus dacicus” şi cuprinzând pe traseul său cinci turnuri: două la colţurile de sud-vest, respectiv nord vest, iar trei pe latura de est. Cele din urmă sunt dispuse câte unul în colţuri şi al treilea spre mijlocul incintei. Intrarea în a doua cetate se făcea prin turnul de la colţul nord-estic. Spre ea ducea un drum lat, pavat în prima incintă cu lespezi de calcar. La intrare începea o scară din calcar, lată de 2,50 metri, mărginită de balustrade din blocuri din acelaşi material. Alte construcţii În interiorul celei de-a doua incinte a fost descoperită o cisternă şi urmele unei clădiri mari de lemn, aşezată pe o temelie de piatră, cu două încăperi şi pridvor cu absidă. În partea de nord a platoului s-au găsit urmele unui turn aproape distrus şi a două construcţii de lemn, suprapuse peste un sanctuar care a fost identificat prin fragmentele a şase baze de coloane de calcar. Se presupune că sanctuarul avea 4×6 rânduri de baze. Cetatea de la Piatra Roşie, ca şi cea de la Blidaru, avea rosturi pur militare. Cele două incinte au fost construite în două etape, prima, cea construită în stil “murus dacicus” datează de pe vremea lui Burebista, iar cea de-a doua, mai mare ca spaţiu, cu menirea de a spori posibilitatea de apărare, probabil de secolul I AD. Printre descoperirile de la Piatra Roşie se remarcă un scut de paradă din fier şi un bust de bronz, presupus al zeiţei Bendis. Baniţa Fortificaţia se află pe un colţ de stâncă izolat - Dealul Bolii sau Piatra Cetăţii (902 metri), la 4 km distanţă de limita de vest a Depresiunii Petroşanilor. Calcarul folosit la ridicarea acestei cetăţi a fost adus de la Santamarie Orlea, localitate aflată la 78 de km distanţă. Fortificaţiile Fortificaţiile de la Baniţa cuprind o serie de construcţii cu caracter militar: ziduri de incintă, turnuri, platforme de luptă, val de apărare şi alte elemente din piatră, pământ sau lemn ridicate pe terasele şi pe culmea înălţimii. Lucrările de apărare se grupează în special pe latura de nord a dealului. Cetatea propriu-zisă se află în vârful dealului. Pe platoul superior au fost amenajate două terase artificiale. În mijlocul spaţiului închis de incinta cetăţii s-a înălţat un turn permanent de veghe, dată fiind poziţia dominantă a fortificaţiei, care permitea o observaţie excelentă a zonei. Partea superioară a dealului nu este înconjurată complet cu lucrări de întăritură, căci pantele de sud, est şi vest sunt extrem de abrupte, fiind aproape imposibil de trecut. Intrarea în cetate se făcea în mod similar cetăţii de la Piatra Roşie, printr-o scară monumentală care străbătea zidul. Au fost descoperite până acum două ziduri în stil “murus dacicus”, de mari dimensiuni. Rostul cetăţii era de a bloca accesul spre Sarmizegetusa dinspre sud. Sistemul defensiv din Munţii Orăştiei ar fi fost de neînţeles fără cetatea de la Baniţa. Căpâlna Cetatea de la Căpâlna constituie una dintre verigile lanţului de fortificaţii de pe cele două versante ale Carpaţilor, menit să supravegheze principalele treceri peste munţi. Căpâlna şi Baniţa sunt cele două cetăţi incluse în patrimoniul UNESCO ca părţi ale sistemului defensiv dacic, dar care nu se află în munţii Orăştiei, centrul regatului. Fortificaţia, amplasată în hotarul satului Căpâlna, judeţul Alba, pe un deal cu pante abrupte cu altitudinea maximă de 687 metri, a intrat relativ târziu în literatura de specialitate, mai exact, la sfârşitul secolului trecut. Toponimul „Cetate” indică însă că localnicii aveau de mult timp cunoştinţă de existenţa ruinelor.
Fortificaţiile Indiferent din ce parte s-ar fi ajuns pe culmea dealului, punctul obligatoriu de trecere era peste şaua de legătură, unde se aflau cele mai înaintate elemente de apărare. Astfel, a fost săpat în roca nativă a şeii un şanţ în formă de U şi a fost ridicat un val de pământ păstrat în lungime de 28 de metri. Acesta era înalt de aproape patru metri şi lat la bază de 11 metri, fiind probabil fortificat cu o palisadă pe creastă. Un alt şanţ a fost săpat imediat în spatele valului de pământ amintit, şanţ urmat de un al doilea val de pământ cu o grosime maximă de 6 metri şi o lungime păstrată de 24 de metri. Tot aici a mai fost descoperită şi o palisadă. Pe o platformă tăiată în stânca masivului, la 4,50 metri în spatele palisadei se găsesc ruinele unui turn-locuinţă pătrat, cu latura de 9,50 metri la exterior şi ziduri groase de 1,73 metri, ridicate în stil “murus dacicus”. Blocurile de calcar utilizate la ridicarea turnului şi zidurilor cetăţii au fost fasonate în carieră, iar la Căpâlna s-au mai executat doar mici ajustări. Intrarea în turn se află pe latura de SE, fiind placată lateral cu lespezi de calcar. Înălţimea zidurilor este de aprox. 1,70 metri, ele continuând vertical din cărămidă, ca şi în cazul turnurilor-locuinţă de la Costeşti-Cetăţuie. Maniera de amplasare a turnului, pe traseul zidului şi formând un ieşind din acesta, demonstrează dubla menire a construcţiei: element defensiv, încadrat între celelalte fortificaţii, şi, pe de altă parte, locuinţă a comandantului cetăţii. Cetatea propriu-zisă Principalul element de fortificare al cetăţii Căpâlnei îl constituie zidul de incintă care porneşte perpendicular de pe laturile de SE şi NV ale turnului-locuinţă. O parte a zidului a fost construită în stâncă, aceasta fiind anterior decupată, pentru a permite construcţia, pe o pantă de aproape 70 de grade a versanţilor dealului. Pentru a facilita tăierea stâncii, ea a fost peste tot încălzită cu foc de lemne aprins la suprafaţă şi cioplită succesiv. Operaţiunile de încălzire şi cioplire s-au repetat până la obţinerea unei suprafeţe orizontale pe care s-a ridicat zidul.
Acest zid se ridică, până la nivelul de calcare antic, cu un singur parament, iar mai sus cu două paramente şi emplecton, în stilul clasic, al cetăţilor dacice. Totuşi în unele locuri el este construit în stil clasic încă de la fundaţie. Astfel, tronsonul care porneşte de pe latura de NV a turnului a avut încă de la bază două paramente. Starea în care s-au păstrat zidurile este mai proastă decât la cetăţile din Munţii Orăştiei: blocurile sunt alunecate sau ieşite în afară, iar pe multe porţiuni zidul nu s-a mai păstrat de loc. Lungimea totală a zidului era de aproximativ 270 de metri. Acesta a fost parţial demantelat după pacea încheiată în urma primului război daco-roman şi apoi reconstruit în grabă în preajma celui de-al doilea conflict. Poarta principală a cetăţii se află pe latura de SE şi constă dintr-un turn al cărui zid exterior îl constituie chiar zidul de incintă. În punctul cu altitudinea cea mai mare din interiorul cetăţii se află o platformă tăiată în stâncă pe care se înalţă un turn de veghe. În zona cetăţii de la Căpâlna au fost descoperite numeroase construcţii civile: ziduri parapet, canale de drenaj, construcţii de lemn şi urmele unor sanctuare, cel puţin două, probabil patrulatere. S-a descoperit, de asemenea, ceramică în cantităţi mari. Este evident scopul strict militar al cetăţii, asemănată de cercetători cu fortificaţia de la Piatra Roşie, însă de mai mică anvergură.
Sursa: DACIA JURNAL
