Mihail Ionescu este inginer miner – profesor de matematică "fără acte", în vârstă de 96 de ani, care a avut o viaţă bogată în evenimente atât istorice, cât şi personale. A trecut prin cele două războaie mondiale, a luptat împotriva ruşilor şi a suferit ororile Securităţii. Deşi s-au întâmplat acum zeci de ani, amintirile din comunism au rămas intacte.
Mihail Ionescu s-a născut la 18 iunie, 1913, în comuna Cartojani, judeţul Giurgiu. Marea sa pasiune a fost matematica, câştigând bani dintr-un post de pedagog la Liceul Şincai, dar nu îndeajuns pentru a se putea întreţine la Facultatea de Matematică, pe care, în cele din urmă a trebuit să o abandoneze. A intrat la Şcoala Militară, iar de aici drumul l-a aruncat aproape firesc în câmpul de luptă.
A intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial nepregătit, "mic şi neputincios", dar a învăţat cum să lupte împotriva ruşilor până în 23 august 1944. A văzut crimele din Odessa, unde Româia a pierdut peste o sută de mii de oameni. "Am ajuns la un moment dat într-un loc unde erau stive făcute de soldaţii români - pentru morţi, care aveau casca şi arma lângă ei, am fost foarte impresionat să văd atâtea cadavre la un loc." A luptat pe frontul de Est şi pe cel din Vest, în Budapesta şi Cehoslovacia, a dormit în munţii Tatra şi a fost bolnav de icter în Rusia.
"Am omorât oameni în război, dar atunci nu m-am gândit niciodată că nu era bine ceea ce făceam. O făceam pentru compatrioţii mei, pentru camarazii cu care eram acolo, pentru familia de acasă, pentru viaţa mea.", se destăinuie veteranul.
Mihail a trecut apoi de partea ruşilor, regretând această decizie a Regelui Mihai: "Ruşii îi trimiteau pe români unde era mai greu." Astăzi, colonelul Ionescu ne-a spus cu mândire: "am fost decorat de nemţi cu cea mai mare decoraţie, coroana de ofiţer, cu spadă, cu panglică de virtute militară şi cu frunze de stejar, dar când le-am dus acasă la tata, a trebuit să-mi îngrop toate decoraţiile primite şi sabia ca să nu le găsească ruşii".
După toată perioada de războaie, decoraţii şi militărie, Mihail a dat la facultate, la Politehnică. "Aveam 33 de ani, fără nicio meserie, fără bani, fără nimic- aşa arăta viaţa mea după ce îmi petrecusem mai bine de jumătate din ea printre arme şi uniforme cu grade pe umeri. Primii bani pe care i-am luat, adică 2 milioane – pensia venită de la armată, i-am cheltuit pe o ţuică, o bucată de carne de miel, iar restul de opt sute i l-am dat soră-mii."
Pus sub urmărire fiindcă luptase împotriva ruşilor
Mihail a dorit ca, după sfârşitul războiului, să intre la Facultatea de Mecanică pentru a-şi croi o altă viaţă, însă Securitatea i-a făurit alt destin, obligându-l să se înscrie la Facultatea de Mine. "Decanul mi-a dat timp de gândire preţios: 5 minute, dar m-a avertizat că dacă nu voi accepta, nu voi mai avea drept de muncă nicăieri.", a spus zâmbind trist domnul Ionescu.
După încheierea studiilor, evreii din Facultate l-au repartizat la Lupeni, unde avea funcţia de inginer miner, deşi visul său a fost acela de a ajunge profesor de matematică. "Înainte de a începe activitatea de inginer, a venit un ungur la mine care mi-a arătat o legitimaţie de şef de Securitate în Lupeni şi mi-a spus că vom lucra împreună. Mi-am dat seama că fusesem pus sub urmărire de către Securitate pentru că fusesem ofiţer şi luptasem împotriva ruşilor".
"Până atunci stătusem într-o cameră frumoasă, nou-zugrăvită, călduroasă, spaţioasă, după ce au aflat despre cine era vorba, mi-au dat o cameră mică, simplă, cu un pat şi o masuţă veche."
"Prin septembrie `52, când să intru în mină, apare un caporal de jandarm cu o hârtie prin care eu trebuia să declar de bunăvoie că vreau să mă duc la exploatarea de lemn din Judeţul Neamţ. Naiv, am protestat spunând că este o greşeală, dar jandarmul m-a asigurat că totul era perfect adevărat şi m-a sfătuit să mă duc la gară, imediat, a doua zi cu ce pot şi să plec spre destinaţia mea."
Securitatea făcuse nişte liste cu toată pleava, cu evrei, foşti condamnaţi, foşti legionari, tot ce nu era bun pentru ei. Mihail a fost trimis la un centru forestier, un loc total inuman.
"La gară, înainte de a pleca, stăteam într-un vagon, iar jandarmul nostru s-a dat jos puţin, în tot acest timp, unul dintre oamenii pe care îi aleseseră a fugit. Jandarmul a urcat înapoi în vagon, ne-a numărat şi văzând că nu suntem toţi, a coborât din tren şi pe primul ieşit în cale, pe peron, l-a luat de guler şi l-a urcat în vagon. Un nevinovat aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Eram obiecte, nu oameni pentru ei.", ne-a povestit veteranul de război, care astăzi nu se alege cu mai mult de 400 de lei pentru curajul şi patriotismul său.
Viaţa la "domiciliul obligatoriu" (DO)
Stăteam câte 60 de oameni într-o magazie de scândură. Nu aveam dreptul la asistenţă medicală şi nu puteam să promovăm. După un timp, un alt jandarm a venit să-l informeze că trebuia să plece urgent în locul unde avea "domiciliu obligatoriu”, "asta însemna că Securitatea îmi fixează un loc unde să stau şi din care nu pot pleca decât cu acordul lor." Deşi i se spusese că poate părăsi localitatea doar cu aprobare de la raion, miliţia îl asigurase că nu va primi niciodată o astfel de aprobare.
"M-au trimis la Filipeşti, am ajuns la gară, iar primul pe care l-am întâlnit a fost un inginer şef neamţ, care ştia absoult tot despre mine", spunea domnul Ionescu. În tot timpul petrecut la Filipeşti, la domiciliul obligatoriu, Mihai Ionescu a trăit de pe-o zi pe alta, mâncând ce apuca împreună cu alţi colegi, şefi de sectoare în mină.
Cu o viaţă zbuciumată, trecut prin crimele războiului şi consecinţele unei dominaţii ruse, Mihail Ionescu nu avut timp să se gândească la însurătoare. "În 56, aveam aproape 43 de ani şi m-am hotărât că era timpul să mă însor. Aveam atâta amărăciune în mine, nu ştiam ce să mai fac în viaţa mea, după 40 de ani nu se mai însoară nimenea îmi spuneam", însă destinul l-a făcut să o întâlnească pe cea care avea să-i devină soţie, deşi avea doar 28 de ani.
După Filipeşti, Mihail şi soţia sa au fost mutaţi într-o localitate aproape de Ploieşti, Ceptura. "Mi-am primit hârtia abia după două săptămâni şi m-am dus la raport să-i spun directorului că nu există motiv pentru care să fiu mutat. El mi-a zis că organele locale au cerut să fiu mutat, dar eu am ripostat spunându-i că ştiam cum acţiona Securitatea, dacă avea ceva să-mi zică mie, veneau la mine noaptea, mă luau la ei , într-o cameră şi m-ar fi ţinut acolo până dimineaţa."
În cele din urmă, familia Ionescu a trebuit să plece la Ceptura, în mai '59, acolo unde casele erau "ca pentru liliputani". Nici aici Securitatea nu i-a dat pace. La un moment dat, un securist a venit în faţa curţii şi l-a luat cu o maşină neagră, ducându-l la sediul mare al Securităţii din Ploieşti. După jumătate de oră în care a aşteptat singur, într-o cameră fără ferestre, şeful de aici apare cu un dosar gros în care era scrisă toată viaţa lui. "El ştia totul despre mine şi totul era scris acolo. Spunea o frază şi mă întreba dacă o recunoşteam".
Bărbatul i-a propus să-l trimită înapoi la Filipeşti, dar în schimb trebuia să devină informator şi membru al Partidului Comunist. Mihail Ionescu a refuzat, fără frică, pregătit să se întoarcă la munca din mină. În timp, a descoprit că fusese turnat de un vecin din blocul în care locuia la Filipeşti. Acel bărbat avusese o mină de aur luată de comunişti. Făcuse ani de puşcărie, iar pentru a duce o viaţă oarecum decentă, acceptase să fie informator. Astfel, l-a pârăt pe Mihail fiindcă asculta radio Europa Liberă şi comenta acţiunile comuniştilor. "El înregistra tot ce putea, iar noaptea, pe la orele 12, venea o maşină neagră , în faţa blocului, iar el îi dădea scrisul.", a spus cu amărăciune domnul Ionescu.
"Dacă eram informator oficial, primeam salariu şi bani pentru fiecare membru al familiei. Ei îţi ofereau servicii contra serviciilor sale."
După încă o relocare, la Motru, care a durat până '67, Mihail s-a hotărât că e timpul să se pensioneze şi să plece la Bucureşti. La 1 august 1968 s-a mutat în Capitală, în casa părintească a soţiei sale, care urma să fie demolată din ordinul lui Ceauşescu, în mai '83.
"Ruşii ne-au distrus"
La Revoluţie, Mihail Ionescu nu s-a dus în stradă, ci a stat tăcut în blocul său, păzind uşa de la intrare, ca securiştii să nu intre şi acolo. "Nu am ieşit în stradă noi, nu aveam ce căuta acolo, îmi ajunsese războiul prin care tercusem. Ruşii ne-au distrus, perioada comunistă a fost cea mai gravă pentru poporul român, viaţa mea a fost grea şi proastă. Nu făceam decât să gonesc după mâncare şi alte lucruri care se găseau foarte greu. Şi paradoxal, totul era inundat de o tăcere grea, lumea era foarte tăcută pe stradă, chiar şi în propria casă. Oricum ai fi fost, tuturor ne era teamă de ce poate regmiul comunist", a spus îngândurat profesorul de matematică "fără acte".
În ciuda chinurilor şi cenzurii la care a fost supus, Mihail Ionescu, a primit târziu recunoaşterea meritelor sale şi drepturilor pe care ar trebui să le aibă veteranii de război şi persoanele condamnate la domiciliu obligatoriu (DO). Abia în '91, după ce a apărut Legea 118, domnul Ionescu a început să primească câţiva bani pentru DO.
"Noi, care am fost în război din `45, abia în `95 am început să luăm nişte bani. Livretele militare nu includeau şi decoraţiile pe care le-am primit, acum am ajuns colonel, dar am terminat cu titulatura de căpitan. Pe urma armatei, am o pensie în jurul sumei de un milion de lei vechi."
"Cel mai decisiv moment din viaţa mea a fost ordinul de a pleca la mineri, de a da la facultatea de Mine, pentru că eu , de fapt, voiam să mă fac pedagog sau măcar inginer. Am ajuns la vârsta de 96 de ani fără să am diplomă de profesor, dar practicând această meserie, care până la urmă mi-a fost cea mai dragă. Acum locuiesc singur, nu am avut copii pentru că aveam deja o vârstă la care îmi făceam griji dacă mă voi însura, nici nu mai puneam problema copiilor, dar alături de mine va rămâne mereu , marea iubire a vieţii mele, matematica.", a conchis veteranul care, deşi abia mai zăreşte lucrurile din jurul său, este perfect conştient de realitatea în care trăieşte.
Sursa: ADEVARUL
