ŢINTĂ. Cândva doar ţară de tranzit, România a început să fie destinaţia finală pentru azilanţii din lumea a treia.
Emigranţii lumii a treia sunt ca puful de păpădie purtat de vânt în voia întâmplării. Centrul pentru Azilanţi din Bucureşti (Colentina) e doar o frunză pe care s-au nimerit să aterizeze lin.
Dramele tuturor azilanţilor sunt totuna, ca şi cum ai asculta aceeaşi poveste la nesfârşit, o singură durere sufocantă. E disperarea de a trăi, e fuga de moarte şi pentru asta au lăsat în urmă casa în care au crescut, părinţi, prieteni, totul.
Despărţită de iubit
S-au scurs 20 ani de când Agapi Beglaryan a cerut azil în Gara de Nord Bucureşti, istovită de genocidul trupelor de gherilă dintre Armenia şi Azerbaidjan. A fugit în Polonia să-şi găsească liniştea alături de prietenul ei, care îşi părăsise ţara cu patru ani în urmă.
După ce şi-a vândut casa pe un preţ de nimic, toţi banii i-a împărţit vameşilor de la toate graniţele prin care a trecut ca să poată ajunge până în Polonia. A făcut o criză de hernie la puţin timp după ce a ajuns acolo, iar operaţia realizată în regim de urgenţă i-a „stors” şi ultimii bani.
„N-am putut să rămân lângă prietenul meu pentru că autorităţile poloneze nu voiau să-mi facă acte de rezident şi, astfel, n-aveam dreptul de a munci”, mărturiseşte Agapi. La o săptămână după operaţie, s-a urcat în primul tren cu direcţia Gara de Nord, Bucureşti, România, cu speranţa că-şi va schimba soarta şi va avea mai mult noroc.
Prietenul neaşteptat
Cuvântul pe care l-a ţinut minte tot drumul a fost „Azil!” şi l-a folosit imediat ce poliţiştii i-au cerut actele. Îşi aminteşte perfect prima zi în România. O durea spatele de la operaţie, iar oamenii din tren îi spuseseră să nu-şi lase bagajele pe mâna nimănui pentru că o să rămână fără ele.
Un tânăr i-a făcut însă semne pe peron, arătându-i ca vrea să-i ducă bagajele.
„Stăteam în mijlocul gării, mă durea operaţia şi mă gândeam cum e mai bine să fac”, povesteşte Agapi. A cedat, l-a lăsat pe puştan să o conducă, care a ajutat-o să se prezinte la poliţie şi apoi a asigu rat-o că o poate ajuta ori de câte ori va avea nevoie. „«Aici mă găseşti, în gară», mi-a spus”, îşi aminteşte azilanta.
Au fost primele 24 de ore, cele mai grele pentru orice emigrant aflat într-o ţară străină.
Dragoste indiană, cu lacrimi şi durere
Tânărul Lovpreet Singh, din India, spune acelaşi lucru: a învăţat un singur cuvânt - „azil” - pe care l-a spus autorităţilor române imediat ce a fost luat în primire.
A ajuns în căminul pentru emigranţi acum trei luni şi spune că e mai bine aici decât să fie mort: „Am fugit din India pentru că voiau să mă omoare”.
Povestea lui e, uşor ironic, exact ca într-un film indian: tatăl fetei pe care o iubea îl urmărea să-i facă felul, în urma unor credinţe pe care Lovpreet le-a călcat în picioare.
„În India, părinţii te căsătoresc, tu nu ai dreptul să te îndrăgosteşti”, explică el. Ar vrea să ne arate o poză cu iubita lui, dar în drum spre România a pierdut totul: „Eram mereu în grabă, să nu mă prindă nimeni”.
Când a ajuns în România, i-a fost frică că o să zică ofiţerii de la Imigrări că nu are un motiv întemeiat să ceară azil. Văzându-l minor, ofiţerii de la vamă l-au dus pe Singh într-o cameră slab luminată, unde a aşteptat mai bine de trei ore, înfometat, pe cineva de la Imigrări şi un traducător.
Deocamdată, autorităţile au fost înţelegătoare, iar Singh speră să-şi găsească de lucru în Bucureşti şi să se stabilească aici, deşi chipul iubitei pe care a lăsat-o în India încă îl mai chinuieşte.
Între două rele
James Tosin a venit cu viză în România, dar la fel de disperat ca şi alţi emigranţi de situaţia-limită în care se afla în propria lui ţară. Îi place foarte mult fotbalul, în Nigeria jucând în liga a treia, dar a trebuit să renunţe pentru a încerca o viaţă mai bună.
„Era ca şi cum aş fi ales între două rele. La noi în ţară oamenii trăiesc acest blestem: întotdeauna ai de ales între două rele, niciodată nu există o situaţie bună pe care să o poţi alege”, explică, dezamăgit, James.
Primii români pe care i-a cunoscut au fost angajaţii aeroportului, care l-au luat pe sus şi care i-au permis accesul abia după ce trei perechi de ochi vigilenţi i-au verificat viza.
Nigerianul interpretează însă totul cu umor: „Îmi aduc aminte că acasă lucram ca voluntar la un proiect umanitar alături de trei albi. Trebuia să le arăt împrejurimile oraşului şi toată lumea se holba la ei, pentru că albii erau ceva neobişnuit prin zona aceea. Aşa am păţit şi eu la sosirea aici, pentru că eram negru”.
La miezul nopţii era în Piaţa Romană, unde a pus mâna pe un telefon public, a sunat acasă şi le-a spus alor săi doar atât: „Sunt bine”, după care a închis ca să nu cheltuiască mulţi bani.
Mirajul civilizaţiei
Cel mai mult în România îi place la hipermaket. Din prima zi a fost la Carrefour, şi-a luat o hartă a Bucureştiului şi un telefon mobil.
„Şi în Nigeria avem magazine, dar nu aşa mari. În Africa se spune că afacerile prea mari nu le poţi controla”, dezvăluie James Tosin.
El spune că a văzut o lume atipică pentru Nigeria: „Un furnicar pe care nu l-am descoperit acasă. I-am sunat pe ai mei la unu dimineaţa şi le-am spus că aici străzile sunt aglomerate până la patru dimineaţa. Nu mă credeau şi le-am dat un taximetrist la telefon ca să mă creadă că aici lumea era trează”.
Şi-a încheiat primele 24 de ore din România repetând, în bucătăria prietenului său, cuvinte în româneşte: „Salut!”, „Ce mai faci?”, „Cum ajung?”.
După trei luni s-a înscris la Universitate, s-a mutat în Regie, se pregăteşte pentru o carieră solidă, dar tot spune că se simte singur printre străini.
Sursa: EVZ
