Dragobetele saruta fetele

Nici nu se pierd încă bine urmele troienelor de zăpadă şi toată suflarea dă semne că revine la viaţă. Mai întâi ies la iveală primele flori de primăvară. Adunate în pâlcuri, în luminişurile din zăvoaie, vor fi prinse în cosiţele fetelor frumoase.

Cam tot acum capătă glas păsările cerului, cărora li "se dezleagă" limbile şi pornesc degrabă să-şi caute perechea, după cum îi este dat fiecăreia. Cele care nu se însoţesc, vor rămâne singure şi nemângâiate până anul viitor. Şi pentru că la sfârşit de februarie iubirea pluteşte în aer, tinerii, la fel ca păsările, încep să-şi caute sortitul. Ritualurile magice, descântecele şi poveţele din bătrâni întregesc un univers atemporal, în care totul se leagă şi se dezleagă.

E vremea iubirii

La 24 februarie tradiţia populară menţionează sărbătoarea Dragobetelui. Numit şi Cap de primăvară, el marchează, simbolic, trecerea dintre anotimpuri, dintre frig şi cald, întuneric şi lumină. Iar cum orice început este plin de speranţă, Dragobetele face inimile tinere (sau mai trecute prin vaţă ) să tresară. Cunoscut drept protectorul iubirii (echivalent astfel cu Eros sau Cupidon), el este fiul Babei Dochiei. În alte variante (nu trebuie uitat că poveştile şi credinţele populare româneşti formează de fapt un lanţ viu, cu nenumărate posibilităţi prin care realul prinde chip în lumea fantastică), Dragobetele este un simplu păstor care o însoţeşte pe Dochia în călătoria ei pe munte. Nu de puţine ori Dragobetele poate fi întâlnit şi în chip de Năvalnic, un fecior frumos ca soarele de pe cer care suceşte minţile atât fetelor tinere, cât şi a celor aşezate la casele lor. Pentru a-l pedepsi, şi readuce astfel viaţa satului la cursul firesc, Maica Domnului l-a transformat într-o floare... de dragoste. Fetele o purtau în sân pentru ca peţitorii să le treacă pragul casei.

Zburătoritul

Întotdeauna Dragobetele marchează un timp de petrecere. Este bine ca toată lumea să se bucure şi să petreacă, ca să aibă parte de iubire tot anul. Iar dacă vreo fată este pe placul vreunui flăcău, aşa va fi multă vreme de acum încolo. Nu degeaba se spune că "dragobetele sărută fetele".

Dis-de-dimineaţă, fetele ies afară şi strâng zăpadă neatinsă cu care se spală pe faţă ca să aibă tenul luminos şi să fie drăgăstoase. Înainte de amiază se strâng cetele de tineri şi pornesc a urca cu toţii către pădure, unde în jurul focului se vor spune poveşti şi se va cânta. Fetele adună flori de primăvară - mai ales viorele şi tămâioasă -, pe care le aşază la loc de cinste la icoana Maicii Domnului, unele dintre ele urmând a fi folosite pentru îndeplinirea unor ritualuri ce le va aduce "drăguţul" aproape. Către seară, fetele şi flăcăii coboară în goană către sat, iar dacă vreun fecior mai iute de picior reuşeşte să prindă o sărutare de la draga lui, atunci cei doi se logodesc simbolic, precum păsările din cer. Nu de puţine ori se întâmplă ca logodna de Dragobete să fie urmată de o logodnă adevărată, consimţită de părinţii celor doi.

În alte zone, tinerii se întâlnesc la hora din sat, unde fiecare, gătit care mai de care, îşi caută perechea. Şi cine mai ştie câte lacrimi au curs, câte inimi au fost furate şi câte jurăminte s-au făcut? Alteori, tinerii se adună în casa unuia dintre ei, unde se încinge o petrecere în toată regula, cu bucate alese şi vin din acela rece din pivniţe. Vestea petrecerilor de Dragobete se duce până departe, fiecare comunitate mândrindu-se cu fetele frumoase şi flăcăii voinici.

Ritualuri

Pentru a fi sigure că unul dintre tineri este sortitul, fetele pun la cale un ritual ce le va arăta cursul vieţii. Ele culeg din locuri înalte flori de dragoste. Aleg două fire, cele mai frumoase dintre ele, unul întruchipând fata şi celălalt băiatul. Le plantează în locuri ferite, departe de privirile iscoditoare ale străinilor. După o vreme, le cercetează cu atenţie să vadă dacă cele două plante se apropie una de alta. Acesta este un semn că soarta i-a adus să fie împreună toată viaţa.

Femeile obişnuiau ca de Dragobete să atingă un bărbat ca astfel să fie drăgăstoase şi iubite. De asemenea, se curăţă casele ca să intre bunăstarea şi norocul pe uşă. "Din ziua aceea cloştele se întorc la cuib, încep a cloci, iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mănâncă aşa de mult; asemenea şi copiii se întorc de la mâncare şi oamenii mai umblă pe afară, nu mai mănâncă aşa de mult ca iarna." (Elena Niculiţă Voronca - "Datinele şi credinţele poporului român"). Era interzisă tăierea vreunei orătănii, astfel încât la 24 februarie nu sunt îngăduite mâncărurile pe bază de carne. Nu trebuie să lipsească copturile şi dulciurile de tot felul, pregătite cu miere, cu scorţişoară şi cu fructe.

Logodnă

Odinioară, când se punea la cale logodna adevărată, feciorul lua cu el o ceată de 20-30 de oameni şi pleca spre casa fetei, taman la lăsatul serii. Ajunşi acolo, erau aşezaţi la masă după datină, fiind ospătaţi cu "varză umplută (boţ), zamă de napi ori croampe (cartofi) cu carne". Cina ţinea cu totul vreo două ore, timp în care se puneau la cale zestrea fetei, sorocul nunţii şi toate cele de trebuinţă. Din zestrea fetei nu trebuiau să lipsească covoare ţesute la război, ştergare, desagi, perini, cearşafuri, ii brodate, năframe, catrinţe, dar şi tot ceea ce este de trebuinţă în bucătării - blide, linguri, ulcele pentru pus laptele la smântânit, sărar sau pristolnic.

Sursa: JURNALUL NATIONAL