Neagu Djuvara aminteşte şi de marele număr de nume cumane pe care le găsim la noi în ţară: „Nu au plecat toţi, adică, de plidă, cei care se strecuraseră printre posesorii de pământ mai înalţi, adică strămoşii boierilor noştri. Ăia au rămas şi dintre ei unul trebuie să fie tatăl lui Basarab”. Astfel, Negru Vodă ar fi tatăl lui Basarab.
Însă nu numai conducătorul era de origine cumană: „După socoteala pe care am făcut-o eu, un sfert din primii boieri pe care i-am avut în ţară au nume cumane. Ei au format o mică osatură de ostaşi, asta e clar. Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani. Asta nu trebuie să uităm”, explică istoricul.
Mult timp, istoricii au taxat drept legendă tradiţia păstrată de cronicile muntene din secolul XVII, inspirate, spuneau ei, de cele moldovene mai vechi.
Cele muntene povesteau că Ţara Românească a fost întemeiată de un anumit „Negru Vodă”, un voievod venit din Ţara Făgăraşului, deci din Ardeal, aflat atunci sub stăpânirea regatului maghiar, care a trecut munţii şi s-a aşezat la Câmplulung, unde şi-a construit o curte domnească, în jurul anului 1290. Însă primele informaţii istorice certe începeau cu Basarab, învingătorul regelui maghiar în celebra luptă cunoscută drept bătălia de la Posada.
Suspiciunea specialiştilor creştea şi deoarece acest lucru ar fi însemnat că atât Moldova, cât şi Ţara Românească, ar fi întemeiate de voievozi veniţi din Ardeal, o similitudine care multora li se părea o invenţie, o imitaţie plăsmuită de cronicarii din Muntenia.
Istoricii se întrebau cum ar fi putut nişte fugari să întemeieze un stat puternic sau de ce statul nu ar fi fost întemeiat de populaţia autohtonă ajunsă la maturitate politică.
Însă istoricul Neagu Djuvara spune că mitul lui Negru Vodă e mult anterior acestor scrieri de cronicari: „Deja în veacul al XVI-lea avem câteva documente bisericeşti în care se pomeneşte de Negru Vodă”.
Negru Vodă, de la fantasmă la personaj istoric
Cu timpul, unii istorici precum Gheorghe Brătianu au argumentat că Negru Vodă nu e doar o „fantasmă”, ci un personaj care a existat cu adevărat. Astfel, el a adus dovezi în favoarea descălecatului, adică a întemeierii unui stat de către un personaj care a venit din altă parte. În cazul nostru, din Ardeal.
Într-adevăr, încă de la jumătatea secolului al XIII-lea, documentele oficiale maghiare amintesc scurgerile de populaţie de la nord de Carpaţi la sud, pe care regele Ungariei încerca să le oprească. „Deja începeau să fugă, dar nu numai români, veneau şi saşi, dovadă Cîmpulungul. Îşi dădeau seama că asta este o ţară insuficient populată şi care este cu agricultură posibil bună şi deci exista riscul ca populaţia din Transilvania, care şi aşa nu era destul de deasă, să plece de acolo către sud”, povesteşte Djuvara.
La acea vreme, tendinţa regilor maghiari era de a constitui comunităţi privilegiate ale unor etnii (maghiari, saşi, secui), excluzându-i pe români. Astfel, din 1292, fruntaşii românilor nu mai sunt convocaţi pentru dieta ardeleană, alături de saşi şi de maghiari: dispar din adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului. Motivul nu era însă unul etnic, ci confesional: românii erau ortodocşi, iar regatul maghiar era învestit de Curia de la Roma cu misiunea de cruciadă împotriva păgânilor şi a schismaticilor, deci era firesc să fie favorizată religia catolică.
În acest sens, descălecatul lui Negru Vodă corespundea unei reduceri reale a drepturilor românilor din Ardeal, iar cronica munteană spune că voievodul venit de peste munţi era învrăjbit cu conducerea maghiară.
În plus, Negru Vodă venea din Ţara Făgăraşului, care era numită într-un document regal maghiar de la începutul secolului al XIII-lea „pădurea vlahilor”. Potrivit istoricului Neagu Djuvara, Negru Vodă era un cuman pe care românii din Ardeal şi-l aleseseră drept conducător.
Cumanii erau o populaţie turanică ce a ajuns la sfârşitul secolul XI pe meleagurile noastre venind de prin Ucraina actuală. Cei din sudul Ucrainei erau numiţi „albi”, iar cei care au ajuns până în sudul Moldovei şi în Muntenia erau numiţi „negri”. Culoarea „negru” avea şi un înţeles politic în terminologia acestui popor. El dădea epitetul „alb” unei ţări principale: ţara dominantă era albă, cea secundară „neagră”. Ardealul, cucerit de Ungaria, se numea deci „Ungaria neagră”.
„Alor noştri, extremul apus al acestor cumani, fiindcă ei erau copiii celor din răsărit, li se spunea cumanii negri, adică secundari. Şi cumanii albi erau la principala aşezare a lor, care era în Ucraina”, explică Djuvara.
Porecla „Negru Vodă” s-ar explica astfel prin faptul că voievodul era din Ardeal („Ungaria neagră”) sau prin faptul că, fiind cuman, era mai negricios la faţă.
„Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani”
De teama pericolului mongol, cumanii, care până atunci refuzaseră să se creştineze şi îi uciseseră pe misionarii catolici, au cerut protecţie regelui maghiar şi totodată să le trimită un episcop pentru a se creştina tot poporul. Astfel, în 1228, vine peste Carpaţi o delegaţie, la graniţa Moldovei cu Muntenia, condusă de fiul regelui maghiar. Un arhiepiscop va boteza atunci zeci de mii de cumani, fiind creat un episcopat ce ia numele râului Milcov. „Şi-au dat seama că trebuie să se pună sub scutul unui rege mai puternic şi au acceptat să fie creştinaţi în masă”, spune Djuvara. Biserica ridicată avea să fie distrusă de mongoli 13 ani mai târziu.
Pe la 1240, cumanii i-au cerut voie regelui maghiar să treacă în regatul maghiar, fugind din calea invaziei mongole conduse de fiii şi nepoţii lui Genghis Han.
Însă, potrivit istoricului Djuvara, nu toţi au acceptat să fie colonizaţi pe valea Tisei de regele maghiar: mulţi au fost românizaţi. Astfel s-ar explica de ce sursele spun că Basarab era vlah, deşi numele este în mod cert de origine cumană.
El aminteşte şi de marele număr de nume cumane pe care le găsim la noi în ţară: „Nu au plecat toţi, adică, de plidă, cei care se strecuraseră printre posesorii de pământ mai înalţi, adică strămoşii boierilor noştri. Ăia au rămas şi dintre ei unul trebuie să fie tatăl lui Basarab”. Astfel, Negru Vodă ar fi tatăl lui Basarab.
Însă nu numai conducătorul era de origine cumană: „După socoteala pe care am făcut-o eu, un sfert din primii boieri pe care i-am avut în ţară au nume cumane. Ei au format o mică osatură de ostaşi, asta e clar. Rumânul nu mai făcea război de 1000 de ani. Asta nu trebuie să uităm”, explică istoricul.
„Un creştin de la anul 1300 îşi boteza copilul cu un nume barbar?”
Faimosul nume „Tihomir”, pe care îl ştim cu toţii din manualele şcolare este, potrivit lui Neagu Djuvara, greşit: „După puţinele documente pe care le avem, Negru Vodă este tatăl lui Basarab. Şi dacă este tatăl lui Basarab, este Thocomerius”.
Numele apare într-un singur document, o danie a regelui maghiar către un credincios al lui care luptase în bătălia de la Posada, în care vorbeşte şi de „Basarab, fiul lui Thocomerius”.
„Prin urmare, este singurul loc unde ştim cum îl chema pe tatăl lui Basarab, din gura regelui Ungariei. Acuma, că regele Ungariei a deformat puţin un nume cuman e clar. Dar istoricii noştri, aici iarăşi au făcut o mică trişerie că imediat s-au repezit şi au zis „A Thocomerius, ăsta este Tihomir”, adică au găsit un nume slavo-român pentru a dovedi că dacă Basarab avea un tată cu nume slavo-român, el era un român care a împrumutat un nume barbar. Dar credeţi că un creştin de la anul 1290 sau 1300 îşi boteza copilul cu un nume barbar? Nu-i adevărat. Sunt doi mari orientalişti care au spus că „Thocomerius” este „Toctomer”, care este un nume cuman ce înseamnă „fier călit”, deci pe tatăl lui Basarab tot cu nume cuman l-a chemat. Deci dacă şi pe tată şi pe fiu îi cheamă cu nume cumane, probabilitatea că erau de origine cumană creşte”, explică el, argumentând că nişte cneji slavo-români nu ar fi luat nume cumane la numai 100-150 de ani după năvălirea cumanilor.
„Primul nostru domn nu era valah de-al nostru”
„Iorga a făcut o comunicare în 1927 la Academie. În cuvântarea pe care a făcut-o faţă de colegii săi are o frază, în care spune despre Basarab „Numele e cuman.” Asta se ştia, se ştia deja de câteva zeci de ani, de când se publicase faimosul Codex Cumanicus şi de acolo se cunoşteau diferite cuvinte. „Basaraba” înseamnă „tată stăpânitor”. Şi Iorga zice: „Numele e cuman”. Pe urmă în italice, deci subliniat: „Dar numai numele?”. Ceea ce înseamnă că acest om genial care avea intuiţie, şi-a dat seama că era de origine cumană, dar zece ani mai târziu, când publică cartea lui cea mare, de istoria românilor, nu mai spune lucrul ăsta. Înseamnă că chiar el, care ar fi putut să spună orişice şi lumea să-l creadă, a avut acelaşi blocaj psihologic pe care îl are românul că e musai ca primul nostru domn să fie valah de-al nostru. Nu era valah de-al nostru, na!”, spune istoricul.
„În toată Europa, nicăieri nu s-a născut în evul mediu un stat nou creat de băştinaşi, nici în Franţa, nici în Spania, nici în Italia, nicăieri. De ce vrea rumânaşul nostru să fie singurul? Nu e adevărat, Basarab era cuman”, explică el. Astfel, francii au întemeiat regatul franc, nu galo-romanii. Aceeaşi situaţie şi în Spania, unde vizigoţii au închegat un stat.
„Dar de ce să ne ascundem după degete? Ce, Franţa a fost făcută de galo-romani? Regatul Franţei? Clovis era galo-roman? Era german. Deci în toată Europa aşa a fost şi nu e nicio ruşine”, mai spune istoricul.
„Primii noştri domni, Basarab şi Nicolae Alexandru, au fost mai întâi catolici”
Pe de altă parte, cancelaria papală i-a considerat pe primii doi voievozi, Basarab şi Nicolae Alexandru, fiul său, ca fiind fideli ai Bisericii Romei. Deci, dacă erau catolici, nu puteau fi slavo-români.
„Aici iarăşi sunt probleme unde istoricii şi colegii mei care pretind că sunt istorici de meserie nu vor să admită că primii noştri domni, adică Basarab şi Nicolae Alexandru, au fost mai întâi catolici”, spune Djuvara.
Istoricul Daniel Barbu a adus şi dovezi în acest sens: „El dovedeşte că Basarab şi cu fiul său Nicolae Alexandru au fost consideraţi de papalitate catolici”, explică Djuvara.
Nicolae Alexandru ar fi vrut să fie recunoscut ca autocrator, adică un domn care nu este nici numit de suzeranul său ungur şi nici ales de către boieri, ci unul care a moştenit de la Dumnezeu puterea şi domnia. Şi ar fi vrut ca Papa să-i recunoască această calitate. El s-a adresat direct Papei, însă acesta, potrivit obiceiului feudal, i-a trimis răspunsul regelui maghiar.
„50 de ani după moartea mea toate chestiile astea vor fi în cărţile de istorie”
„Dat fiind că regele Ungariei era vasalul său, al Papei, el nu putea să corespondeze cu un vasal al vasalului său fără să treacă pe la regele Ungariei. Şi i-a răspuns regelui Ungariei, care nu i-a dat răspunsul lui Alexandru. Alexandru a ştiut şi atunci a spus că dacă nu pot coresponda direct cu Papa, lăsaţi că mă adresez eu Patriarhului”, povesteşte istoricul.
„Şi Patriarhul prinde prilejul ăsta excelent ca să se asigure că acest domn al Valahiei, abia născute ca stat, să fie legat de Biserica de la Constantinopol şi răspunde favorabil, inclusiv cu acordul împăratului. Alexandru dintr-o singură dată devine Nicolae Alexandru. El schimbă numele la mijloc de domnie, ceea ce nu s-a văzut nicăieri”, atrage atenţia Djuvara.
În general, un domn îşi schimba numele dacă avea un nume de botez ca simplu cneaz şi îl schimba când se urca pe tron, dar nu la mijloc de domnie.
Daniel Barbu a mai găsit două exemple de schimbare de nume la mijloc de domnie, de fiecare dată când au schimbat religia. Astfel, fiul lui Basarab a trecut de la religia catolică la cea ortodoxă. „Nicolae Alexandru, care în toate documentele până la 1359 e numit Alexandru, dintr-o dată îl vedem că se numeşte Nicolae Alexandru. Toată povestea asta e clară. El în momentul acela se declară dependent de Patriarhia de la Constantinopol. Şi într-adevăr se gândeşte că asta îi asigură un fel de putere împotriva Ungariei, e clar”.
„Mă rog, aceste lucruri istoriografia oficială română nu vrea încă să le adopte, dar eu sunt optimist: 50 de ani după moartea mea toate chestiile astea vor fi în cărţile de istorie de la şcoala primară”, mai spune Djuvara.
„Cine era războinic în vremea aia? Cumanul”
În opinia sa, sunt destule indicii că acel Thocomerius, tatăl lui Basarab, a fost ales de către românii din Făgăraş drept conducător. Unii istorici au spus însă că românii nu şi-ar fi ales un conducător de origine străină, cumană. S-au descoperit însă, printre căpeteniile românilor din Transilvania şi din Muntenia, zeci de nume cumane.
„Păi era un lucru firesc, ăştia îşi luau ca şef un războinic. Cine era războinic în vremea aia? Cumanul. Aşa că românii din regiunea Făgăraşului, ca să aibă un şef războinic, era foarte firesc să aleagă pe un cuman de acolo. Părerea mea este că tatăl lui Basarab este un cuman ales de către românii din Făgăraş ca să le fie şef, şef războinic, apărător”, explică el. „Pe urmă s-a gândit că e mai bine să treacă Carpaţii şi vine cu o ceată de români de ai lui de acolo şi coboară peste munţi şi se instalează în singurul oraş care exista şi care e făcut de saşi, la Câmpulung”.
Conducătorii celorlate formaţiuni din acel ţinut au acceptat curând să se supună noilor veniţi: „Meritul lui Basarab şi poate şi al tatălui său este că s-au impus tuturor celorlate voievodate şi de aceea şi titlul lui Basarab este „mare voievod”, adică voievod peste ceilalţi voievozi. Şi urmaşii lui nu păstrează acest titlu decât vreo două-trei generaţii, până când nu mai este util, nu mai era nevoie. Dar la început trebuie să precizeze că este mare voievod fiindcă pe ceilalţi voievozi i-a trecut pe planul doi, i-a făcut un fel de mari boieri, sub ordinele sale”.
Legenda întemeierii Moldovei: Dragoş trece munţii urmărind un zimbru
În cazul întemeierii Moldovei, lucrurile sunt mai clare. Aici sigur a fost un descălecat, în sensul că a existat un grup de oameni care a venit de dincolo de Carpaţi şi a cucerit ţinutul. Cele mai vechi letopiseţe scrise în limba slavonă (de la Bistriţa şi Putna), ce înregistrează tradiţia, sunt scrise la nu mai mult de un secol de la întâmplările relatate. În plus, ştirea descălecatului e confirmată de documente oficiale ale regelui maghiar Ludovic I din anii 1349 şi 1365.
Potrivit legendei, Dragoş a ajuns în Moldova urmărind un zimbru. El trece munţii şi descoperă apa Moldovei, pe malul căreia ucide zimbrul. Aici, el şi tovarăşii săi găsesc locuri frumoase, câmpii deschise şi le aleg pentru a fi noua lor ţară. Unii istorici au văzut în această legendă un mit inventat pentru a explica stema ţării cu capul de bour.
Povestea spusă de cronici pleacă însă de la nişte evenimente reale. La jumătatea secolului XIV, regele maghiar şi supuşi români trec munţii şi îi înving pe tătari. După război, pe la 1345, regele îl lasă pe voievodul din Maramureş, Dragoş, stăpân peste un teritoriu din Moldova. Astfel, Dragoş e în fruntea unei „mărci” a regatului ungar la est de Carpaţi (un ţinut de graniţă şi de strajă), un fel de feudă militară regală.
„Prima iniţiativă a fost făcută de către acest regat existent, al ungurilor”
Ulterior, o familie din Maramureş, cea a lui Bogdan, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova şi îi alungă de acolo pe descendenţii lui Dragoş, stăpânii legiuiţi. Iar atunci, în jurul anului 1363, apare un stat moldovenesc.
Trecerea familiei lui Bogdan dincolo de Carpaţi este explicată de unii istorici prin disparaţia treptată a voievodatului ca formă de organizare a Maramureşului, instituţie ce nu era o creaţie a regalităţii maghiare. Ea este eliminată treptat deoarece regele nu avea încredere într-un organism
autohton.
Astfel, la jumătatea secolului al XIV-lea se fac progrese ale pătrunderii dreptului şi instituţiilor feudale maghiare în Maramureş, iar tot mai mulţi fruntaşi ai românilor sunt investiţi cu proprietăţi, demnităţi şi intrau în rândurile nobilimii. Bogdan, voievod al Maramureşului, lipsit de sprijinul acestora, ar fi trecut în Moldova.
„Dar nici în Moldova n-a fost din iniţiativă locală. A fost din iniţiativa regelui Ungariei care l-a trimis pe Dragoş peste munţi, în războiele lui împotriva tătarilor. Că pe urmă Dragoş e răsturnat de un alt voievod valah din Maramureş, este altă mâncare de peşte. Dar vreau să spun că prima iniţiativă a fost făcută de către acest regat existent, al ungurilor”, conchide Neagu Djuvara.
Sursa: EVZ
