Chinezi de Romania

Au nume europene, în locul celor care le sună vesticilor ca nişte exerciţii de respiraţie, şi haine în containere cât să îmbrace în ele lumea întreagă. La chinezii care stau în România găseşti ieftin tot ce vrei, dar cu greu poveşti: la ei vorba e marfă scumpă.

Când ajungi în Dragonul Roşu, complexul comercial lăudat de la capătul Bucureştiului, la care tot românul se duce cu sacoşa din rafie şi portbagajul, te simţi ca într-un film chinezesc subtitrat ici şi colo. Mici bărbaţi şi mici femei, cu ochii îngustaţi precum ai copiilor în clipe de râs şi veselie şi pielea obrazului palidă ca a oamenilor stăpâniţi de griji mari, pedalează pe mici biciclete de care sunt agăţate mici remorci cu poveri uriaşe de scos la vânzare. 

Alţii, îmbrăcaţi în haine colorate parcă de imaginaţia săracă a unui expert în cenzură, trag ori împing cărucioare doldora de cutii printre şirurile de maşini şi clienţi şi strigă „pardon“ cu voci care ar putea da alarma la cutremur.

„La voi sunt mulţi tineri care se ţin de mână şi se pupă“

În cele 8 clădiri, poreclite Dragoane, la standurile pline de geci, blugi, sutiene, bluze sau haine pentru copii, bărbaţi şi femei sporovăiesc vesel chinezeşte şi le recită cântat preţuri românilor. „Vorbesc puţin româneşte“, răspund când îi întrebi de unde sunt şi te trimit la altul, care te trimite la altul, iar apoi la altul şi aşa mai departe. Pe un chinez subţire şi zâmbitor îl pârăsc colegii că vorbeşte engleza. Îşi zice Toni, să-i ţină minte numele şi românii, şi spune, de la o distanţă sigură şi cu voce tremurată, că a venit în România acum patru ani: „Mi-a zis un prieten că am putea face comerţ aici, eu tocmai îmi pierdusem slujba şi mi s-a părut o idee bună. Am venit cu soţia mea şi, prima dată când am ajuns aici, am mers cu autobuzul şi m-am gândit că România e o ţară foarte romantică. La voi sunt mulţi tineri care se ţin de mână şi se pupă, noi în China nu facem aşa“. Râde nervos şi-şi povesteşte cu sărăcie de detalii viaţa în România. „În fiecare dimineaţă mă trezesc la 4, ajung în Dragonul Roşu la 5, stau până la 1-2, apoi merg la depozit, la întâlniri de afaceri. În weekend merg în parc şi joc baschet, oriunde văd oameni care joacă îi întreb dacă pot să joc şi eu“, spune Toni, care la baschet şi-a găsit puţinii prieteni pe care-i are în România.

„Aveţi poliţişti foarte corupţi“

În altă clădire, un bărbat cu ochii lunecoşi şi zâmbet ironic, care transportă pe vapor containere cu haine şi electrocasnice din China, şi duce înapoi lemn şi hârtie, fumează relaxat pe scaun şi zice că în România viaţa-i bună: „Faţă de celalalte ţări din zonă, România a cunoscut o dezvoltare mai rapidă, oamenii sunt amabili şi binevoitori, profităm şi de faptul că guvernele noastre au relaţii foarte bune“. Un altul, care are fabrică de blugi în China şi vine să-i vândă la Bucureşti, îi întrerupe brusc prezentarea idilică a relaţiilor bilaterale: „Aveţi păduri, ape, totul e foarte frumos la voi, dar aveţi poliţişti foarte corupţi. Am fost în peste 30 de ţări şi poliţiştii voştri sunt cei mai stricaţi!“. Toţi râd în jur, iar o femeie cu zâmbet larg îl scuză că vorbeşte prostii. Afară, la o gheretă plină cu adidaşi, un chinez tăcut şi reticent de lângă Shanghai povesteşte că a ajuns în România în 2000, după ce a auzit povestirile unui prieten: „Acolo făceam mici reparaţii la clădiri, zugrăveli. La început am câştigat bine, acum ne e mai greu, oamenii nu mai cumpără. Ce e cel mai greu aici, mai ales la început, e că nu ştim limba. E rău că, dacă ai nevoie de doctor, nu ştii să-i spui ce te doare“.

Baschet la Dragonul Roşu

Puţin mai încolo, Newton, un tânăr trendy, frezat ca-n desenele manga, încarcă harnic cutii în duba hărtănită a unei bulgăroaice care-i mai aruncă câte o privire plictisită între două îmbucături de brânză şi salată de roşii. Nu ştie decât o boabă de română şi una de engleză şi, folosindu-se de amândouă odată, ne spune că-i place baschetul şi-şi ridică brusc tricoul, sub care se află un altul, de baschetbalist, roşu cu litere chinezeşti aurii. Mai târziu au un meci de baschet, chiar la Dragonul Roşu, dintr-un campionat în toată regula, ţinut cu ocazia Zilei Chinei, de pe 1 octombrie. Echipele, fiecare reprezentând o provincie, joacă azi semifinala şi finala, jucătorii au toţi standuri în Dragonul Roşu sau părinţi cu standuri, iar arbitrii sunt dintre cei care stau cu ochii pe meciurile din Divizia B. „Domne, dacă sportivii români ar avea jumătate din determinarea lor, sportul românesc ar fi departe. Ne-au impresionat calităţile lor fizice, meciurile se joacă bărbăteşte, dar dau dovadă de un respect deosebit faţă de echipa adversă“, îi laudă Dumitru Grecu, preşedintele Asociaţiei Municipale de Baschet Bucureşti, iar un chinez nu mai înalt de 1,60, care sare ca la arte marţiale de atinge coşul, arată că nu vorbeşte prostii. Unul dintre jucători, student la Bucureşti, la Limbi străine, e îndrăgostit de liniştea din România: „La voi aerul e foarte curat şi e foarte linişte. La noi, în restaurant, toată lumea vorbeşte foarte tare, la voi oamenii vorbesc încet. Noi, în general chinezii, stăm împreună, eu mai ies serile la mall, la film“. Unui elev la Şcoala Americană, şi el jucător de baschet, i se pare că România stă sub vreme bună: „Când am ajuns aici aveam 12 ani, era Crăciunul, şi totul era plin de zăpadă. Nu mai văzusem zăpadă în viaţa mea. Ce nu-mi place este traficul, care devine din ce în ce mai supărător“.

Chanel de China

Coco se prezintă în timpul meciului, o chinezoaică veselă, absolventă de marketing la ea în ţară. „Ne punem numele astea pentru voi, ca să vă fie vouă uşor să ţineţi minte. Coco e simplu, iar numele meu are parfum de Chanel!“, exclamă ea amuzată. „La voi, viaţa e liberă şi frumoasă, voi aveţi multe locuri să vă distraţi. La noi, femeia începe munca la fabrică la 8 dimineaţa, munceşte până seara la 8, iar dacă e nevoie stă până la 12. Merge acasă şi munceşte acasă, iar asta e viaţa unui om care câştigă zece milioane în banii voştri. Podul de la Voluntari voi l-aţi terminat într-un an jumate, noi munceam şi noaptea şi-l terminam imediat. Îmi place la voi vremea, e bună, în oraşul din care sunt eu vara e foarte cald, iarna e foarte frig şi nu avem încălzire.“ În România, viaţa lor e simplă, continuă Coco: „Magazin, casă, depozit. Ieşim rar, că e şi periculos uneori pentru noi, în Colentina, mulţi au fost jefuiţi în scară la bloc. Dar oamenii sunt buni aici, mai buni ca-n alte ţări“. De când e în România a învăţat să schieze, să pescuiască şi să mănânce grătar. „Îmi place, mai ales, grătarul şi copiilor mei le place. Le-am dus în China condimente pentru grătar, am cumpărat şi un grătar, dar n-am găsit decât unul mic. Nu înţeleg cum toate grătarele mari care se vând în România sunt made in China şi în China nu se găsesc.“ Unii dintre ai ei nici nu vor să audă de mâncarea românească, în special de brânză, care li se pare prea grea, în comparaţie cu cea a lor, de soia, a observat Coco, dar şi reciproca e valabilă: „Noi mâncăm şarpe, dar fii atentă că nu toţi şerpii sunt buni de mâncat. Şi şobolan, e ceva ciudat, fetelor le e frică să mănânce, dar băieţii, dacă n-au mâncat niciodată, zic ia să încerc!“.

La agricultură, în Bărăgan

Când vor să aibă parte de puţin gust de Asia lăsată în urmă, mulţi dintre chinezi se îndreaptă spre nişte gherete din Dragonul Roşu. Acolo găsesc buchetele de rapiţă, cu flori mici şi galbene, numai bune de călit în tigaie, nu de pus în vază, ghimbirul noduros, castraveţii fistic, de care zici că-s stropiţi cu ceară topită, ori bostanii mici, creaţi, parcă, pe măsura cultivatorilor lor. Legume din astea nu cresc în China, ci în pământul Bărăganului, alături de suratele lor, neaoş româneşti, care ajung în supermarketurile din ţară. „Familia mea s-a ocupat o vreme de comerţ, dar toată lumea face comerţ zilele astea. Am zis să ne apucăm de agricultură, în România, multe legume sunt importate şi sunt foarte scumpe“, povesteşte tânărul proprietar, în timp ce soţia sa curăţă, cu gesturi perfect măsurate, păstăile de soia dintr-un lighean pe care îl ţine în palmă. La ferma lor, aflată într-un sătuc, la vreo sută de kilometri de Bucureşti, mai lucrează azi doar vreo 5-6 chinezi, restul angajaţilor sunt toţi români. După ciulinii mari şi aspri ai Bărăganului încep nişte rânduri burgheze şi cuminţi de varză şi, cum o iei cu privirea spre linia orizontului, vezi, în zare, nişte solare. „Mulţi oameni din sat lucrează la ei, sunt respectuoşi, omenoşi, dă salariile la timp. Le-a dat la oameni şi blugi, stimulent, şi la ei programul e sfânt. De la 8 jumate la 12 jumate, muncă, p-ormă pauză de masă, două ore, p-ormă iar muncă, de la 2 jumate la 6 jumate. Chinezii în pauza de masă, mănâncă la ei acolo, la fermă. Bine, că la mâncare lasă de dorit: le găteşte o fată din sat, mănâncă ouă de gâscă cu terci de mămăligă“, le ştie programul, ca tot satul, un bărbat înnegrit şi zbârcit de soare şi cu ochii ca tăciunele, completat, de peste gard, de o femeie scundă şi vioaie: „Ouăle le ia de la gâscă, le pune la saramură şi după aia le fierbe“.

„Nu pun gura pe băutură“

Un rotofei mustăcios are şi el informaţii: „Dar nu pun gura pe băutură, i-am văzut odată la magazinul din sat, mi s-a făcut milă de ei şi am vrut să le dau nişte bere, dar n-au vrut“. Două bătrâne în capoate de diftină, care veghează strada de pe banca din faţa porţii, au văzut că nu vorbesc deloc româneşte: „Când ne vede, dă din cap şi noi spunem bună ziua. Seara ies de acolo, de la ei, se plimbă pe stradă, merg la magazin să-şi ia de mâncare...“. Un fiu al satului, rătăcitor mulţi ani prin Grecia, la muncă, i-a văzut umblând numai împreună: „Ei nu se amestecă cu lumea din sat, merg numai împreună, se duc împreună la magazin sau la un băiat din sat, la care se tund. Erau mai mulţi înainte, vreo 20, dar acum au rămas doar vreo 6“. La magazinul din sat, patroana, o femeie la vreo 60 de ani, cu permanentul lăsat şi o strungăreaţă mare, îşi laudă muşteriii asiatici: „Sunt foarte deştepţi, se uită la toate preţurile şi-ţi dau banii la fix. Îşi iau dulciuri, zahăr, fructe, ciocolată, alune, cartele telefonice, carne de porc, ouă. Le anunţ pe femeile din sat, când vin ei, ca să vină să le vândă ouă. Şi le place îngheţata, mănâncă îngheţată la greu. Şi până acum nu ne-a dispărut nici un căţel din sat!“.

La porţile Orientului

Dacă în Colentina chinezii locuiesc în blocurile comuniste laolaltă cu românii, în Voluntari, ei au cartierul lor, ascuns în spatele depozitului de materiale de construcţii Orient. Un mic China Town, în care un bloc lung, scund şi alb, cu zeci de ferestre înghesuite unele într-altele, îi primeşte în el pe unii dintre locatari, în timp ce în câteva vile mari, în stilul românesc al anilor ’90, trag alţii, mai înstăriţi. În parcare, maşinile noi, cu sânge german nobil, sunt parcă ale locuitorilor altui cartier, nu al ăstuia, care zici că-i depozit când te uiţi la el. Nimeni n-are chef aici de stat la discuţii cu străinii. Vânzătorul de la magazinul alimentar, cu unghii mari la degetele mici şi ghiul cu briliant pe inelarul stâng, se închide în el când întrăm în vorbă. Românii care lucrează pe acolo zic că în cartier stau vreo mie de suflete. Patru sute, zice o româncă de la administrativ. „În fiecare seară la ora 7, femeile dansează toate, pe muzică chinezească. Cei mai în vârstă fac dimineaţa, pe burta goală, un sport, Taijiquan, este o formă de arte marţiale. În rest joacă badminton, baschet, un fel de ţintar. Aici, seara este plin. Nu au foarte mult timp liber, fiindcă muncesc toată ziua, şi sâmbăta, şi duminica. Şi gospodăresc foarte bine timpul, iar banii şi-i împart cu chibzuinţă, nu risipesc.“ Cristina e căsătorită de câţiva ani cu un chinez şi stă în Orient. Nu prea iese de acolo, iar vizitele pe care le face vecinilor sunt puţine: „Ei nu sunt ca românii să se împrietenească cu vecinii, fiecare îşi vede de treaba lui. E mai bine pentru chinezi în cartierul ăsta, e mai linişte, se simt în mai multă siguranţă, ca în familie. Seara ies la restaurantul chinezesc, merg la karaoke“.

Importuri de 3,5 miliarde de dolari

La sfârşitul anului 2008, în România erau înregistrate 9.432 de societăţi comerciale chinezeşti şi societăţi româno-chineze, valoarea investiţiilor chinezeşti în România ridicându-se la 340 de milioane de dolari, arată datele MAE, citate de MEDIAFAX. Schimburile comerciale între cele două ţări au crescut anul trecut cu 38%, ajungând la 3,8 miliarde de dolari, 3,5 miliarde reprezentându-le importurile din China. Aceasta se află pe locul 17 în clasamentul ţărilor care au investit în România. Cei mai mulţi bani i-au adus chinezii în România în 2007, când au înfiinţat companii de biciclete şi de ţigări, spun reprezentanţii Ambasadei Chinei la Bucureşti.

Sursa: Cotidianul