"Cartea de telefon" a gay-lor

HALTĂ. WC-ul public din Gara de Nord este, de 20 de ani, afacerea cinstită a trei femei. Locul de tranzit ascunde poveşti şi dorinţe mâzgălite pe pereţi.

De două decenii e staroste peste buda de la clasa a II-a din Gara de Nord. A fost prima „privatizată” din principala gară a ţării. E specialistă în branşa WC-urilor publice. Şi-a făcut din igiena latrinelor de tranzit o afacere de familie mulţumitoare.

O cheamă Sanda Ion şi are în subordine trei femei care au grijă ca grupurile sanitare să fie folosite doar pentru ceea ce au fost create, cu decenţă şi nicidecum ca loc de întâlnire pentru pederaşti sau baie comunală pentru aurolacii din zonă. Pe mâna ei dreaptă o cheamă Luminiţa. Este din Titu şi de trei ani spală cu mândrie rahatul şi dezinfectează pisoarele din ultima redută a WC-urilor publice de modă veche.

Inventar de latrină

O dată pe lună, cele patru femei, care încearcă să ţină la un standard, măcar românesc, latrinele de la clasa a II-a din principala gară a ţării, se luptă cu niscaiva saci, a câte 30 de kile fiecare, de var cloros, başca alte zeci de kilograme de detartrant, detergenţi şi peste 600 de suluri de hârtie. Totul pentru confortul destul de precar al oamenilor din tranzit, aflaţi la ananghie fiziologică. Şi sunt câteva sute pe zi.

Doamna Sanda, Luminiţa şi alte două fete au în parohie şapte cabine la femei, patru la bărbaţi, cu scaune sau „turceşti”, două pisoare plus o cabină de duş. Taxa e de la 1 leu pentru o nevoie firească şi 6 lei pentru doritorii de un duş. Bărbieritul se taxează cu 2 lei. Plus 1 leu dacă se doreşte prosop şi săpun. Ultimii sunt extrem de rari. La urma urmei, cine şi-ar dori să facă baie în WC-ul de la Gara de Nord?

„Nu-i nicio ruşine să speli la rahat!”

La buda din gară, trei femei, plus şefa lor, lucrează 24 cu 48 pentru tihna celor aflaţi în nevoie. Luminiţa Costache e cea mai guralivă: „De trei ani spăl rahatul p-acilea. Io fac curăţenie. Nu-i nicio jenă aicea”, turuie femeia. Are 46 de ani şi face naveta de la Titu. De trei ani, dă cu mopul şi peria prin closetele din gară, iar mirosul persistent de cloramină a imunizat-o la alte duhori.

Luminiţa are salariul minim pe economie şi trei copii acasă. Înainte a fost croitoreasă la Arta Populară din Târgovişte. Soarta a dus însă direct în buda din Gara de Nord.

„Tre’ să fii redus mintal să faci asta în buda de la gară!”

La bărbaţi, oricât s-ar strădui fetele să cureţe, cabinele arată ca o carte de telefon pentru homosexualii de cea mai joasă speţă. Sute de anunţuri, care mai de care mai obscene, sunt in scripţionate pe pereţii şi uşile grupurilor sanitare. Ofertele de sex oral şi anal sunt completate de dimensiunile prezumtive ale organelor din dotare ale doritorilor de astfel de plăceri, de curând tolerate şi de Codul nostru Penal.

„Tre’ să fii redus mintal să vii, să ţi-o tragi într-o cabină de un metru pătrat din gară! Eu nu ştiu care sunt homosexuali sau care nu-s... Da’, oricum, vin p-aci. În cabine e plin de poezii şi numere de telefon. Da’ la fel găsiţi şi prin trenuri sau bude de restaurante... Sunt peste tot”, decretează doamna Sanda. „De 20 de ani nu am avut aici decât un singur scandal. Nu l-am lăsat pe un boschetar să intre şi a aruncat cu aurolac pe noi!”, povestesc, într-un glas, fetele.

Mai hotărâtă este Sanda Ion care, înainte de ’89, a fost confecţioneră la Tricotextil şi chiar, pentru o bucată de timp, bufetiera fostului ministru comunist al agriculturii Enache Sârbu. Cochetă, femeia a postat pe masa de unde livrează câte o bucată de circa juma de metru de hârtie „nevoiaşilor” un brăduţ de plastic cu instalaţie electrică. Să simtă omu că-i sărbătoare, chiar de vine să se uşureze. La intrare, un anunţ mobilizator pictat pe faianţă: „Spală-ţi doar mâinile!”.

Explicaţia e simplă. „Mulţi îşi bagă picioarele în chiuvetă. Mai ales bărbaţii! Lam prins pe unu’ spălându-şi şi «socoteala »! Unii nu ştiu să se spele pe mâini, se spală la pisoar... Mai veneau şi turci şi cereau câte o sticlă să se spele la fund. Altfel luau apă direct din gaură... Bărbaţii ăştia sunt ceva de speriat!”, se lamentează doamna Sanda. „Mai sunt şi şobolani, can orice subsol! Da’s prietenii noştri... N-au nimic!”, se alină, în completarea şefei, îngrijitoarea Lumi niţa. Apoi suplimentează stocul de „curpapir” de pe masa şefei.

„Noi nu vindem hârtie, intră în taxa de un leu. Omu’ ia cât are nevoie”, dezvoltă dna Sanda. Asta, teoretic. Pentru că, practic, dintr-un sul de hârtie igienică ordinară, de 50 de bani, se fac zeci de lei buni. Ştim cu toţii cum. Un metru, un leu. Ciubucul fetelor. „Ia vezi, Lumi, ce mai e pe la bărbaţi?”.

Pe budele vechi s-au ridicat crâşme de lux

Privatele publice din Bucureşti au avut o istorie recentă destul de ingrată. Latrinele comune subterane de la Piaţa Romană, de pe Dacia (n.r. – „bulevardul celor două WC-uri”, pentru nostalgici), de la Piaţa Galaţi şi de la Obor s-au închis din motive care ne scapă şi nouă, şi autorităţilor locale. Altele, supraterane, cum ar fi cea de la Operă (n.r. - cunoscut „meeting-point” pentru homosexuali) sau de la intrarea în Parcul Herăstrău dinspre televiziune, au devenit, paradoxal, cârciumi de fiţe.

Acum, acolo bagi în tine, nu scoţi, oricât de cinic ar suna. Locul lor a fost luat de cutiile albastre denumite „ecologice”. „Ar fi bine să fie mai dese”, suspină doamna Sanda, amfitrioana vespasianei de la clasa a II-a din Gara de Nord.

Sursa: EVENIMENTUL ZILEI