Este una dintre figurile cele mai pitoreşti şi controversate - elegant spus - ale vieţii politice româneşti. Născut, crescut şi îngrăşat sub pulpana lui Eugen Barbu şi a PCR-ului, poet mediocru, dar gură bogată, s-a impus în viaţa culturală şi politică abia după 1990. Când vechile structuri politico-ideologice s-au restructurat şi au căpătat fasoane populist-naţionalist-democratice.
Articlier miştocar la imunda revistă săptămânală antedecembristă “Săptămâna” - în fond o fiţuică a Securităţii şi o portavoce a organelor vizavi de viaţa social-culturală românească -, Corneliu Vadim Tudor este un caz tipic şi reprezentativ pentru confuzia valorilor ce caracterizează societatea românească după 20 de ani de la evenimentele din 1989.
Evenimente care au vrut să schimbe ceva în ţara asta, iar oamenii să trăiască şi mai bine, şi mai frumos.
Cine şi-ar închipuit că un simplu aplaudac şi menestrel al soţilor Ceauşescu şi cărător de ţucal al lui Eugen Barbu - oare de ce l-au dau afară, chiar scriitorii, din Uniunea Scriitorilor în 1990? - va ajunge şef de partid, senator ani în şir (1992-2008) şi, ei da, europarlamentar? Reprezentând onor România.
Ales de popor, cu acte în regulă. Cine şi-ar fi închipuit după morţii din 1989 că un astfel de personaj de mucava va avea aderenţi cu toptanul în zona naţionalist-populistă, lăsată liberă de onor inteligenţia noastră ocupată cu treburi europene şi euroatlantice?
Cine şi-ar fi închipuit ca un profitor şi susţinător al regimului comunist să vină şi să dea lecţii de patriotism în Parlamentul României, cu aere de tribun vocal şi fason de şef mafiot care coboară doar din maşini 4X4? Ce să mai priceapă cei născuţi după 1989 când pe toate canalele de televiziune s-au înmulţit prezenţele unor astfel de figuri patibulare care vorbesc în numele Neamului şi Ţării precum Nicolae Iorga înaintaşilor noştri? Ce se poate face ca astfel de personaje să nu mai poată fi considerate voci ale naţiunii, iar cuvântul “tribun” să nu fie terfelit prin asocierea numelui unor astfel de impostori agresivi şi egolatri?
Răspuns simplu: nimic. Există o doză de mizerie şi urăciune în fiecare dintre noi. Scoatem afară uneori ce e bun în noi, alteori ce este urât. Corneliu Vadim Tudor a urâţit viaţa politică românescă continuu. Începând din 1990, când, cu concursul actualului liberal, să nu uităm, Petre Roman, fost prim-ministru fesenist pe vremea aceea, a editat revista „România Mare”. Astfel a început un proces de maculare a vieţii publice şi politice româneşti care, din nefericire, continuă şi astăzi. România nu a devenit nici mai mare, nici mai mică. A devenit mai urâtă. Să sperăm ca primăvara aceasta frumoasă să mai estompeze efectele acestui portret realizat în tuşe cenuşii şi negre.
Sursa: COTIDIANUL
