De prea mult timp omenirea s-a implicat în prea-mărirea unor adepţi spirituali cărora le-au atribuit deseori proporţii exagerate şi nerealiste. Orice reprezentanţi ai adevărului şi înţelepciunii divine, fără excepţie, sunt, în cel mai bun caz, mesageri iluminaţi şi învăţători de diferite grade şi cu diferite abilităţi. Totuşi, ei rămân legaţi de numeroasele fragilităţi şi limitări ale trupului uman, astfel încât este de prisos să fie veneraţi ca zei pe pământ.
În decursul istoriei, s-a dovedit că oamenii în general tind să urmeze fără intrebări mentalitatea de turmă, şi că nu au nici cea mai vagă idee despre ce este adevăr şi ce nu este, ce este spiritualitate reală şi ce nu este. si nici nu depun vreun efort personal pentru a găsi ceva pe care să-şi bazeze convingerile. De ce s-ar osteni ? Bisericile sunt deja clădite şi instituite, iar milioane de oameni nu pot greşi cu toţii. si bineînţeles cum ar îndrăzni cineva să se gândească măcar, să pună la îndoială absoluta, suprema autoritate a Bisericii ! N-aţi învăţat încă nimic ? Clerul este mai înţelept decât voi şi are răspunsuri la toate întrebările ! Dacă el spune că lumea are doar 6000 de ani vechime atunci, pentru Dumnezeu, ar fi bine să nu te îndoieşti de asta, de nu vrei să arzi în iad împreună cu toţi păgânii şi ereticii !
Unii dintre cei mai mari iluminaţi care au călcat pe pământ, indiferent dacă s-au născut bogaţi sau săraci, au decis conştient să treacă prin istorie neafectaţi de tentaţiile lumeşti. Adevăraţii învăţători gnostici nu au tins spre statutul de personalităţi lucrative gen Hollywood, ca atâţia vanitoşi şi egocentrişti evanghelişti ai timpurilor moderne. Înţelepţii gnostici urmează o misiune neclintită de a eleva gândirea omenirii, dându-ne o concepţie adevărată a poziţiei noastre în viaţă şi univers, a înaltei sale dimensiuni. Cea ce contează mai presus de orice este mesajul, nu doar prin acţiune, ci prin fiinţare, îndiferent dacă adeptul trece prin viaţă ca un propovăduitor de o înaltă distincţie sau ca un aparent vagabond fără ţel.
Există o imensă avere şi putere în afacerea religiei organizate, cum se poate lesne observa din miile de impunătoare temple, biserici şi catedrale ce împânzesc pământul. Şi nimeni nu ştie asta mai bine decât grupurile şi guvernele care au inventat şi manipulează religiile organizate.
Inventat, aţi spus ?
În mod cert, acum mergem prea departe ! Nu, de fapt, trebuie să mergem mult mai departe dacă vrem să scuturăm grelele lanţuri ale nemărginitei ignoranţe umane. Să nu ne împiedicăm de micile şi multele inadvertenţe, să mergem la cea mai mare maşinărie de manipulat dintre toate, la „sfânta sfintelor”, la creştinism.
Primul secol al erei noastre a constituit o perioadă tumultuoasă în ceea ce priveşte puterile Statului şi Bisericii. Imperiul Roman îşi pierdea rapid autoritatea, influenţa, asupra cultelor şi instituţiilor religioase naţionale. Era evident ca, dacă Roma intenţiona să continue să-şi exercite autoritatea şi controlul religios, era nevoie să instituie o religie majoră, o biserică universală, care ar fi consolidat cel mai bine religiile existente şi care, în acelaşi timp, ar fi diluat spiritul independent al populaţiei liber-cugetătoare. Cuvântul „catolic”, interesant de observat, înseamnă universal, iar dominaţia şi puterea mondială au fost întotdeauna ţelul Vaticanului. Universalismul este una dintre multele unelte ale tiraniei spre atingerea unor astfel de ţeluri.
În oraşul grec capadocian Tyana, pe 16 februarie, anul 2 e. n. s-a născut un copil, ce a fost numit Apollonius. Curând a devenit vizibil faptul că nu era un copil obişnuit, ci unul excepţional, înzestrat cu abilităţi mentale deosebite. La vârsta de 14 ani i-a depăşit într-atât pe învăţătorii săi, încât a fost trimis în alte părţi să-şi desăvârşească educaţia ; la 16 ani a absolvit Templul Aegae. În acelaşi an a făcut Legămintele Pitagoreene, câştigând-şi deja o reputaţie datorită săvârşirii unor remarcabile miracole. Ajungând la maturitate, Apollonius a dobândit o înfăţişare fizică extraordinară, acest lucru fiind recunoscut de contemporani.
Ca şi Pitagora, Apollonius a călătorit mult în tinereţea sa, efectuând pelerinaje la multe temple religioase şi şcoli de mistere. Era deseori însoţit în călătorii de discipolii săi apropiaţi, unul dintre ei fiind Lucius. În funcţie de limbă, numele Lucius se pronunţă Luca, Lucas sau Luke. Lucius a fost cel ce a transcris viaţa lui Apollonius, aşa cum a indicat Damas, cel mai iubit discipol al lui Apollonius.
Dacă această poveste începe să vă sune cumva familiar, este normal. Din personajul real Apollonius a fost iscusit creat personajul fictiv Isus. Până în zilele noastre nu se poate aduce nici o probă istorică clară că un om real, numit Isus Cristos, a existat vreodată. Toată Roma ştia de Apollonius, iar dacă un alt făcător de miracole ar fi existat în aceeaşi perioadă, cu siguranţă ar fi fost înregistrat ca atare. Împăraţii romani căutau astfel de oameni cu reputaţie miraculoasă. Apollonius a fost consultat de nu mai puţin de cinci împăraţi, anume Nero, Vespasian, Titus, Domitian şi Nerva. Prototipul după care a fost creat personajul Isus, a fost Apollonius, nu un alt Isus din istorie.
În anul 325 e. n. a fost inventat personajul Isus la - şi de către - Consiliul Niceean; în acel moment, creştinismul a fost oficial creat şi instituit de către stat. Perioada dintre primul secol şi anul 325, a fost cunoscută ca „timpul venirii lui Crist” – Crist fiind un titlu ce înseamnă „cel uns”. Primele trei secole au existat doar discuţii despre o „venire a lui Crist”. Numele şi direcţiile de exploatare ale acestui aşa-numit Isus n-au fost stabilite până la Consiliul de la Niceea.
Religia creştinismului este aproape o copie la indigo a 16 religii precedente, ce erau deja străvechi în acele vremuri. În primul rând, a fost vorba de zeul solar celtic Iesa (latinizat Jesus) care a fost adoptat de Biserica Romană la Niceea. La acest Consiliu se spune că, la porunca Împăratului Constantin, s-au întâlnit reprezentanţi din toate părţile Imperiului Roman pentru a formula o politică a Bisericii, un crez unificat, cu scopul instituirii unei credinţe care să îi adune pe toţi sub o singură conducere spirituală. Adoptarea unor astfel de măsuri ar fi crescut dintr-o dată puterea Bisericii, ar fi asigurat devotamentul şi veneraţia populaţiei pentru persoana Împăratului, căruia i se atribuiau puteri divine. Se aştepta ca această politică să aducă mari beneficii Bisericii şi Statului, să permită Împăratului să topească într-un întreg unitar diferitele popoare ale diferitelor ţări şi culturi cuprinse în Imperiu.
După acest Consiliu, prima acţiune a „Părinţilor Bisericii” a fost să ardă toate scrierile pe care le-au putut găsi, mai ales cele din primele trei secole ale erei noastre care se refereau la Apollonius ca lider spiritual al primului veac. Acelaşi a fost motivul pentru icendierea străvechilor biblioteci, incluzând faimoasa bibliotecă de la Alexandria. S-a revelat mai târziu că bibliotecarul şef de la Alexandria fusese înştiinţat de complot, a scos în secret câteva din cele mai valoroase scrieri şi le-a trimis în Arabia spre a fi păstrate în siguranţă. Recent în sec. XX, când au fost descoperite manuscrisele de la Marea Moartă, guvernul israelian le-a luat imediat în posesie pentru a le îndepărta de atenţia lumii.
Cartea istoricului Philostratus din sec IV, intitulată Viaţa lui Apollonius nu a reapărut decât în 1501. Prima traducere englezească nu a fost disponibilă decât în 1680. Treisprezece ani mai târziu, traducerea lui Charles Blaunt a fost condamnată de Biserică şi republicarea sa a fost interzisă. În 1809 Edward Berwick a făcut o nouă traducere a acestei cărţi; după care Biserica a confiscat şi a ars cartea cu o asemenea eficacitate încât la 1907 nu mai exista nici un exemplar.
Doar în 1582 Papa Grigore XIII a introdus calendarul „pe stil nou”, adoptat de Anglia şi America în 1752. Calendarul gregorian a impus dominaţia politică şi socială a „Erei creştine”, desemnând presupusa naştere a lui Isus ca anul 1, Anno Domini, Anul Domnului.
Pur şi simplu, creştinismul este o religie inventată de elita care controlează total, în scopul expres de a manipula, masele la scară mondială. Orice instituţie religioasă, din orice timp, care în vreun fel sau altul a intrat în conflict cu această idee a fost distrusă. Din acest motiv, cultele misterelor au fost suprimate, iar iniţierea în străvechile Mistere esoterice a fost interzisă, astfel încât nici o altă religie, credinţă sau practică în afară de Biserica de Stat Romană nu putea să atragă adepţi. Păgânii au devenit principala ţintă, fiind clar că minţile lor liber-cugetătoare nu puteau să adere la o biserică politică şi idolatră.
Pentru Apollonius, religia nu era doar o credinţă, ci o ştiinţă. Înfăţişarea lucrurilor nu constituia decât aparenţe veşnic schimbătoare ; culte şi rituri, religii şi credinţe, erau una pentru el.
Majoritatea miracolelor săvârşite de Apollonius sunt cazuri de profeţie sau previziune, de viziune în viitor sau de viziune în trecut, de vindecare a bolnavilor sau vindecare a obsesiilor şi podedărilor.
Ca în toate marile religii păgâne, obiectul veneraţiei a fost „Soarele”, adică Domnul lumii noastre şi a lumilor surori, al cărui glorios simbol este luminătorul zilei.
Apollonius a trăit până la venerabila vârstă de 98 de ani, fiind un om cu fizic puternic şi sănătos. Cel mai distins dintre discipolii săi a fost Musonius, considerat dealtfel ca fiind cel mai mare filozof al epocii după Tyanian. Spre deosebire de replica sa fictivă, Apollonius se putea lăuda cu curaj şi, chiar dacă nu era un om violent sau ostil, reprezenta Legea Naturii ca Lege a lui Dumnezeu, şi nu ar fi fost în stare să predice emasculanta filozofie a „întoarcerii celuilalt obraz” şi a „iubirii vrăjmaşilor”. După ce a aflat că Titus cucerise Ierusalimul, i-a trimis acestuia o scrisoare de laudă, iar Titus i-a replicat respectatului înţelept : ”Eu am cucerit Ierusalimul, dar tu m-ai cucerit pe mine.”
În decursul călătoriile sale, Apollonius ţinea neapărat să petreacă o noapte în mormântul lui Ahile pentru a intra în comuniune cu spiritul acestui legendar războinic. De asemenea, a restaurat şi ridicat o statuie şi o capelă lui Palamedes, eroul Războiului Troian. Apoi, vizitând Thermopile, faimosul loc al bătăliei lui Leonida şi celor 300 de spartani, Apollonius i-a auzit pe discipolii săi discutând despre care munte din grecia este mai înalt. I-a chemat la el şi le-a spus „Acesta este cel mai înalt munte din Grecia; căci cei ce au murit aici s-au ridicat mai sus decât Olimpul.„
Neclara maximă „Pace pe Pământ – Bună înţelegere între oameni” a fost una dintre cele mai sfruntate şi mai evidente minciuni născocite de Biserica creştină. Cu siguranţă au pretenţii prea mari când se aşteasptă ca o ficţiune, în care se credea într-o epocă ignorantă, să fie crezută şi într-o epocă iluminată. Nu a existat vreodată vreun holocaust care să se poată compara cu cei 1000 de ani negri de tortură şi moarte ai Inchiziţiei Creştine. S-a vărsat mai mult sânge în numele religiei decât în toate războaiele seculare ale istoriei. La propriu, au curs râuri de sânge în numele fictivului Isus, motivate de insaţiabila poftă de putere şi câştig a clericilor.
Totuşi, nici o picătură de sânge nu se ştie să fi fost vărsată în numele acestui real făcător de miracole ce a fost Apollonius.
Falx
