În general, toate religiile lumii au la baza aceleasi principii, dar cu forme de manifestare diferite. Toate acestea propovaduiesc iubirea, smerenia, purificarea trupului si sufletului de pacat, asceza, meditatia si rugaciunea. Cum putem spune oare despre altii ca sunt “gresiti”? Oare Dumnezeu a creat ceva gresit? Multi ar spune ca existenta fortelor întunecate este o greseala a lui Dumnezeu sau ca sunt numai un rau pe care cu greu Dumnezeu îl poate controla. Din Dumnezeu-Tatal au pornit toate, s-au nascut toate si ele au început sa vibreze. Asa cum Dumnezeu a creat din sine însusi, asa Dumnezeu exista în toata creatia spirituala si materiala. Lucifer, creat tot de Dumnezeu, era cel mai frumos înger, se spune. Dar Lucifer nu este tot din Dumnezeu? Nu este plamadit tot din energiile Sale necreate asa cum totul este facut? Trebuie sa întelegem ca si prezenta celui întunecat are un rol foarte important în logica divina facând parte din creatie si supunându-se lui Dumnezeu în mod direct si intrinsec. Parintele Cleopa spunea ca cel întunecat are un rol foarte important în viata omului: “Ce ne-am face noi fara diavol? Cum am mai sti noi sa deosebim albul de negru?”
Timpurile pe care le traim ne remodeleaza viziunea si perceptia asupra creatiei. Fac aici si o punte intre descoperirile stiintei: fizica cuantica, biologie, chimie, astronomie etc. si religie. Multe se rescriu, multe încep a se explica, iar bagarea de seama trebuie sa fie direct proportionala cu informatia care se poate amesteca cu atât de mult neadevar. Si eu consider ca suntem fericiti ca ne-am nascut în aceasta religie sub învatatura directa a lui Hristos, dar sa nu uitam ca iubirea neconditionata si jertfa apartin fiintei umane, si nu unei religii si doctrine în mod expres. Dumnezeu nu s-a manifestat niciodata eronat, sau nu si-a iesit niciodata din propria lege, legea fiind Dumnezeu. Iluminarea pe care Buddha, Mahomed, Appolonius din Tyana, Boddhihrama si multi alti mari profeti au atins-o nu poate fi o eroare mistica care sa fi guvernat omenirea atâtea mii sau sute de ani. Mai ales ca toate acestea duc omul catre iubire si adevar.
Poate ca multi nu cunosc cum se petrec lucrurile în-tr-o manastire budista, prin ce probe si ritualuri trec viitorii calugari sau ce reprezinta saracia si renuntarea la bunurile materiale pentru un credincios budist. Din acest motiv am ales sa merg mai departe cu prezentarea unei lucrari de diploma foarte interesanta: “Structuri doctrinare si morale budiste”.
Comunitatea calugarilor si ascetilor
“Traditia buddhista ne relateaza ca dupa ce Buddha a realizat inutilitatea practicii ascetice extreme ca mijloc de obtinere a iluminarii si, ca atare, a abandonat-o, ucenicii care se alaturasera lui au vazut în aceasta o dezertare de la calea cea adevarata si, în consecinta, l-au parasit. Dupa ce a atins iluminarea facând uz de calea de mijloc, Buddha începe sa-si expuna preceptele sale, experimentate prin cele patru adevaruri nobile. Acesti ucenici si multi altii i s-au alaturat din nou, convertindu-se si devenind sfinti - arhat. In foarte scurt timp comunitatea (Samgha) ajunge sa numere 60 de calugari (bhikkhu). Dupa ce îi instruieste în noua sa învatatura, Buddha îi trimite pe acestia sa predice în toata tara. De acum înainte convertirile se vor tine lant nu numai printre barbati, ci si printre femei, spre surprinderea, dar si dezamagirea lui Buddha, care marturiseste ca, «acceptând femeile, Legea care ar trebui sa dureze 1.000 de ani nu va mai dura decât 500».
Comunitatea monahala - SAMGHA - este formata din calugari, calugarite, novici si novice. Elementul de baza în cadrul comunitatii monahale va ramâne preponderent masculin, deoarece si în zilele noastre multe dintre tarile buddhiste (Sri Lanka, Birmania, Thailanda) nu accepta femei în ordinul monahal. Denumirea tehnica pentru calugar este „bhikkhu” sau „biksu” si înseamna „cel care traieste din milostenie”.
Comunitatea monahala buddhista are doua scopuri bine definite, si anume, de a furniza sau de a da celui care îmbratiseaza aceasta cale toate posibilitatile materiale si spirituale de a se dezvolta individual si de a practica dharma. Viata monahala este reglementata de normele impuse în Vinaya (unul din corpurile scripturale de baza care reglementeaza normele de conduita în cadrul comunitatii monahale).
Pentru a deveni calugar, barbatul trebuie sa aiba vârsta de 20 de ani, sa nu aiba impedimente fizice si sa fi trecut cu succes perioada de noviciat sub îndrumarea unui calugar mai în vârsta. În Birmania, calugarii buddhisti au un mare rol în procesul de învatamânt si sunt deosebit de stimati. În fiecare sat exista un templu buddhist, cu cel putin un calugar care locuieste acolo si da instructia elementara copiilor de la 9 ani în sus. De obicei fiecare copil de birman intra, între 7 si 20 de ani, pentru un anumit timp - 1 pâna la 4 luni - ca novice într-o manastire. În manastire viata se desfasoara dupa un anume tipic, conform unor norme prescrise, observate cu mare strictete. Un rol de seama îl detine marturisirea pacatelor, iar pedepsirea lor face parte din ritualul de baza al vietii monahale.
Viata monahala propriu-zisa are ca temei fundamental trei valori esentiale: saracia, castitatea sau celibatul si inofensitatea sau nonviolenta. Întrucât aceste valori monahale reprezinta si norme morale fundamentale, consideram util sa le trecem în revista, pentru a putea sa ne formam o imagine cât mai veridica asupra moralei buddhiste si aceasta chiar daca ele sunt valabile doar pentru un anumit segment al comunitatii buddhiste, laicii fiind o grupare ce se conduce dupa norme morale mai putin aspre si aceasta pe motiv ca ei nu au acces direct la iluminare, la intrarea în nirvana, decât daca îmbratiseaza viata de monahi.
Saracia: un calugar nu poate avea proprietati
Si în traditia buddhista monahismul sau viata monahala este vazuta în special ca o detasare de lumesc. De aceea nu este deloc surprinzator faptul ca unul dintre elementele esentiale ale acestui gen de viata este cel al saraciei. Un calugar nu poate avea proprietati. Singurele lucruri care pot fi considerate ca proprietate sunt urmatoarele: hainele, vasul pentru cersit, un ac, mataniile, un brici cu care sa-si barbiereasca capul din doua în doua saptamâni si un filtru cu care sa înlature diferite vietuitoare din apa de baut. Vasul de cersit face parte din recuzita fundamentala a calugarilor buddhi¾ti. Acestia sunt obligati sa-si procure hrana cersind. De aceea cersitul zilnic al hranei face parte din ritualul zilnic. Scopul acestui ritual este dublu: sa dea posibilitate laicilor ca sa savârseasca fapte bune si, în acelasi timp, sa îi faca pe calugari sa-si învinga mândria personala si, în consecinta, sa practice stapânirea de sine. Ritualul cersitului este strict. Calugarilor le revine datoria de a trece pe la toate casele credinciosilor buddhisti laici si sa accepte, acolo unde li se da ceva cu aceeasi bucurie cu care sunt refuzati de catre diversi credinciosi. Daca mâncarea le este oferita de catre o femeie obligatia lor este sa nu priveasca la frumusetea sau urâtenia acesteia.
Daca în ansamblul ei practica cersitului de mâncare este aceeasi în toata lumea buddhista, functia ei este întrucâtva diferita. Astfel, în buddhismul Mahayana („marea cale” - forma cea mai raspândita a buddhismului) caracteristica principala consta în credinta ca fiecare fiinta umana este capabila sa devina Buddha pentru ca fiecare din ele poseda natura buddhica. Aceasta scoala mai poarta denumirea de buddhismul nordic si este raspândita în China, Mongolia, Japonia, Coreea etc. Practica cersitului de hrana este considerata în buddhismul Mahayana ca mijloc de cultivare a dragostei fata de celelalte fiinte umane, în timp ce buddhismul Hinayana are în centru chipul calugarului ascet. Buddhismul Hinayana („calea mica”) este raspândit în Asia de Sud-Est, mai exact în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos si Cambogia. Buddhismul Hinayana este mai traditionist si a ramas credincios conceptiei buddhiste primare despre mântuire. Daca potrivit scolii Mahayana mântuirea este deschisa si posibila pentru toata lumea, Hinayana crede doar într-un singur Buddha si o restrânge doar la comunitatea calugarilor. Scoala Mahayana a buddhismului îl vedea pe Buddha ca zeu, este mai raspândita, pune accent pe religie si este în relatie cu lamaismul, geografic cu buddhismul de Nord, câta vreme scoala buddhista Hinayana îl vede pe Buddha ca om, insista asupra istoricitatii profetului, este rezervata unui cerc mai restrâns; pune accent pe filozofie si este în relatie cu buddhismul Theravada din Sud.
Calea neutralitatii
Adevaratul calugar este acela în care „nimic nu este rau, asa cum cerul este fara pete si luna fara vreo mijire”. Calugarul trebuie sa fie deci o fiinta fara întinare, caci numai astfel el poate aspira la starea de bodhisattva, adica de fiinta menita iluminarii. Bodhisattva este un termen care apartine traditiei buddhiste Mahayana si este si similar ca forma de exprimare cu cel de arhat din buddhismul Hinayana, dar diferit în continut. În buddhismul Mahayana, bodhisattva defineste o fiinta iluminata, milostiva care nu intra în nirvana pâna când nu duce la îndeplinire menirea pe care si-a asumat-o, aceea de a mântui întreaga omenire sau, mai exact, întreaga faptura. În buddhismul Hinayana, arhatul defineste o fiinta impasibila si rece fata de orice fluctuatii ale vietii si deci si în fata suferintei. Virtutile principale ale unui bodhisattva sunt: întelepciunea perfecta si compasiunea universala.
Starea lor spirituala este mai profunda si mai înalta decât cea a ascultatorilor (carvakas) pentru ca ei nu lasa nici o fiinta sensibila în afara atentiei lor plina de milostivire. Ei practica altruismul, cautând fructul cunoasterii care se afla în Buddha. Prin desavârsirea spirituala realizata de bodhisattva se acumuleaza un bagaj urias de merite ce pot fi transferate, treptat, unor fiinte mai putin norocoase, pentru ca si acestea sa se bucure de rasplata unor astfel de merite. Idealul sfântului buddhist este acela de a atinge linistea sufleteasca desavârsita. Pentru aceasta el a recurs la o anumita practica Yoga prin care cauta sa-si potriveasca respiratia într-un anumit ritm, închizându-si cât mai mult posibil portile spre lumea din afara. În locul iubirii, atât de frumos descrisa de catre Sfântul Apostol Pavel în capitolul al XIII lea al Epistolei sale catre corinteni, sfântul buddhist prefera „egalitatea perfecta”, caci Buddha spune: „Fata de cei care ma fac sa sufar, ca si fata de cei care îmi procura bucurie, eu sunt acelasi; eu nu cunosc nici simpatie, nici ura. În bucurie si în durere eu ramân impasibil, în onoare si în lipsa de onoare, peste tot eu ramân acelasi. În aceasa sta perfectiunea egalitatii mele”. Bodhisattva mai poate fi si o întrupare a unui absolut al lui Buddha, spre exemplu: Manjusri este întruparea întelepciunii lui Buddha, pe când Avalokitesvara, a compasiunii sale. Exista, deci, doua conduite diferite în buddhism datorate în esenta deosebirilor doctrinare ce pot fi sesizate. În esenta însa, ele se suprapun. Cele doua conduite sunt determinate de cele doua mari scoli buddhiste, Hinayana si Mahayana. În Hinayana, fiinta desavârsita ramâne impasibila fata de celelalte fapturi, pe când în Mahayana aceasta se intereseaza în mod direct de toate fapturile, acestea fiind obiectul compasiunii ei. Ambele conduite se întâlnesc în lucrarea de depersonalizare a oricarei fapturi, caci buddhismul este si va ramâne o religie a depersonalizarii”.
Sursa: GARDIANUL
