Cat ar costa Ronaldo pe plantatie...?

„Panem et circenses”... Dacă „Panem” este, în condiţiile actualei crize mondiale, mai puţină şi mai scumpă, la capitolul „circenses” întreaga Planeta stă excelent.

Fotbalul a devenit jocul mondialist prin excelenţă. Într-adevăr, rar se poate închipui o activitate mai superficială, şi totuşi atât de răscolitoare de energii individuale – şi naţionale – decât acest sport!

Orice om cu capul pe umeri îşi poate da seama, fără o analiză prea complicată, de gratuitatea acestei facile distracţii. În fond, reducând totul la esenţial, ce se întâmplă pe mica pajişte verde de pe stadioane?

22 de indivizi aleargă buimaci după un obiect sferic pentru ca, atunci când ajung în posesia lui, să-i dea cu piciorul. Zeci de mii, sute de mii, milioane de indivizi spălaţi pe creier uită de taxe, impozite, criză, uită că guvernul le şterpeleşte carnea din supă, şi se extaziază tâmpeşte la vederea unor măscărici semi-analfabeţi fugind după o minge, ridicând aceşti penibili ipochimeni la rangul de divinităţi ale gazonului...

Se poate constata o reală şi paradoxală răsturnare a tuturor scărilor valorilor: de pildă, în vremuri mai normale, unul ca Ronaldo ar fi costat câţiva galbeni, pe care cumpărătorul ar fi avut grijă să-i recupereze muncindu-l temeinic pe plantaţia de bumbac. Astăzi, în schimb, respectivul întunecat „valorează”, în mintea unor oameni bolnavi, zeci de milioane de euro, sumă pe care el împreună cu tot neamul său de negrotei-jucători-de-fotbal n-ar fi capabil s-o răscumpere nici în 1000 de ani de muncă pe plantaţie!

Ceea ce ni se pare de-a dreptul retardat este patosul cu care se face asocierea între naţionalism, chiar rasism, şi multiculturalul, multirasialul, multietnicul giumbuşluc al mingicalilor moderni. Nu poate fi nimic mai penibil şi mai ridicol decât abnegaţia unei adunături de fani care se dau „naţionalişti”, susţinând până în pânzele albe o echipa formată, în cvasi-totalitatea cazurilor, din mai mulţi alogeni, fani care scandează, pentru a-i susţine pe coloraţi, lozinci de extrema-dreaptă...!

Dar haideţi să privim în direcţia echipelor naţionale de fotbal ale diverselor state europene, echipe care par să a fi capabile să canalizeze energii naţionaliste de năstăvilit. Cocoşul galic de mult seamănă a cioară, echipa naţională – şi subliniem „naţională” – a Franţei fiind de fapt o adunătură în care mai există doar doi europeni – adică aceştia sunt ultra-minoritari! Bineînţeles, cazul Franţei este unul extrem, dar este totodată deschizător de drumuri, întrucât putem observa cum moda negrului-în-naţională se răspândeşte cu repeziciune în majoritatea statelor europene.

si atunci...? Cum rămâne cu mândria naţională...? Cum putem spune că noi, europenii, avem valori şi principii, atunci când le călcăm în picioare de dragul unui colorat analfabet fugind după un obiect rotund?! Chiar la gradul ăsta de tâmpenie, de animalitate am ajuns, încât să ne coborâm la nivelul unui stupid joc de glezne...?

Fotbalul trebuie boicotat. Pentru că şi el, ca şi o mare parte din show-business, reprezintă un instrument subliminal, teribil de eficient, de inoculare a „valorilor” mondialiste...!