O victima a militienilor: artistul Sorin Tara

"Sindromul Trepăduşului Mioritic", de Andrei Molnar şi Marius Mitea.

Lansare în Cluj-Napoca, Miercuri 10 iunie 2009, Librăria Universităţii, ora 13.00.

Sorin Tara este unul dintre artiştii plastici cei mai controversaţi ai generaţiei sale. Însă talentul şi valoarea sa nu i-au fost până în momentul de faţă contestate. Drept dovadă stau zecile de expoziţii personale vernisate. Prezentăm aici mărturia acestuia, care figurează la dosarul cauzei, şi care a fost reprodusă integral în volumul „Sindromul Trepăduşului Mioritic”, capitolul VII:

(...)

După vreo jumate de oră de desenat, în momentul în care tocmai închideam carneţelul de schiţe, plictisit de propriile mele desene, şi mă gândeam ce dracu să mai fac, uşa sălii de mese a fost trântită cu violenţă de perete, în interior au intrat 2 indivizi (unu îmbrăcat în negru cu cagulă, celălalt sport), cu bâte de base-ball în mâini, care pur şi simplu m-au trântit la podea (fără să dea bineţe mai întâi, sau să se prezinte), urlând la mine: “Unde e celălalt, unde e şefu vostru???”.

Eu, şocat şi nevenindu-mi să cred că sînt brutalizat fără motiv în acest fel, i-am intrebat cine e “celălalt” şi că nu ştiu nici un şef acolo, în afară de proprietarul cabanei.

Unul dintre ei (m-au întins pe burtă pe podea) mi-a zburat efectiv carneţelul cu desene din mână, cu o lovitură de picior, s-a suit cu bocancii pe mâinile mele (în timp ce celălalt îşi proptise bâta în capul meu, lovindu-mă uşurel cu ea), răcnind la mine că dacă nu zic urgent unde e “celălalt”, îmi vor rupe mâinile “ca să nu mai ai cu ce desena”.

Eu le-am precizat că sunt artist plastic şi că sânt acolo ca să-mi exercit profesia, că nu cunosc nici un “celălalt” şi n-am nici un şef, şi că înafară de asta am venit să văd cetatea de la Costeşti, despre care învăţasem în şcoală.

Iniţial, văzundu-i intrând ca nişte animale scăpate din lesă, am crezut că sînt nişte infractori ordinari (în nici un caz oamenii legii) şi că mi-o sunat ceasul.

Văzând că nu pot stoarce nimic de la mine, m-au târat în curte (aveam doar o bluză pe mine, nu m-au lăsat să-mi iau geaca şi actele, deşi era iarnă) unde m-au pus să stau cu mâinile ridicate şi faţa lipită de un perete rece (din când în când unul dintre ei mă lovea cu capul de perete, pe motiv că de ce protestez) aproximativ o oră.

Am asistat cu groază la scena incredibilă în care proprietarul pensiunii a fost brutalizat (trântit în curte pe ciment, şi lovit cu piciorul) de către aceşti aşa-zişi “oameni ai legii”, deşi sărmanul om nu făcuse altceva decât să-i întrebe ce caută pe proprietatea lui, şi ce învinuiri mi se aduc mie din moment ce mă tratează într-un asemenea mod.

O individă mică, blondă, despre care mai târziu am aflat că e procuroare, zbiera în gura mare la mine şi la proprietar să tăcem dracului odată, să nu mai protestăm că oricum protestăm degeaba, mai bine să zicem tot ce ştim că altfel e de jale cu noi, că şi aşa face cum vrea ea pentru că e ordin “de sus” şi ea nu face decât să îl îndeplinească.

Astfel a început calvarul meu personal de o noapte şi o zi, în compania unor oameni care se pretindeau mari apărători ai legii romane şi astfel am realizat cea ce bănuiam, anume că România în nici un caz nu este o ţara unde artiştii sau oricine altcineva beneficiază de libertate de exprimare şi, colac peste pupăza, în loc să fie protejaţi de instituţiile statului, sînt brutalizaţi, umiliţi, învinuiţi fără motiv, ba chiar terorizaţi de către acestea.

Eu şi ceilalţi am fost percheziţionaţi cu violenţă, ploua cu înjurături şi jigniri la adresa noastră, noaptea respectivă am fost privat de cele mai elementare drepturi (nu am fost lăsat să dorm, am fost ţinut în picioare în frig, nu mi s-a dat mâncare, etc)

(...)

Practic, am fost reţinut o noapte şi o zi (deşi trebuia să ajung de urgenţă la Bucureşti) fără să mi se aducă, în mod oficial, vreo acuzaţie.

In tot acest timp, am protestat vehement contra tratamentului, am cerut să mi se explice ce caut (?) acolo, dar, la toate acestea, poteraşii ridicau din umeri, rânjeau la mine şi pretindeau că ei execută nişte ordine şi că n-am decât să mă duc să întreb la şefii lor (deşi îmi era interzis să mă deplasez). Indignat, am cerut măcar nişte mâncare, la care unul dintre ei (care înfuleca de zor un sandviş enorm în faţa noastră, plescăind cu poftă) mi-a lătrat în faţă, printre mestecături, că dacă vreau papa să-i dau 50 000 (n-aveam bani la mine căci portofelul rămăsese în cabană) şi-mi dă restul lui de sandviş, provocând hohotele de neoprit ale colegilor lui, care-l acompaniau cu văicăreli de genul: “Bă infractorule, bă nazistule, tu crezi că noi avem salarii de parlamentari, ca să vă dăm şi vouă papa???”

(...)