23 August

Deşi au trecut mai bine de şase decenii de la evenimentele din 23 august 1944, atitudinea faţă de acest moment istoric major din viaţa României este relativ confuză. Unii consideră că 23 august a marcat o cotitură pozitivă în mersul lucrurilor, în evoluţia războiului. Ni s-au repetat până la saturaţie clişeele cu eroismul bravilor ostaşi români care au întors armele împotriva aliatului de până atunci, devenit brusc, peste noapte, groaznicul asupritor, care trebuia alungat, zdrobit, nimicit. Decenii de-a rândul ni s-a spus că la 23 august a avut loc insurecţia naţională, antifascistă şi anti-imperialistă pusă la cale de comunişti.

Apoi am aflat că minusculul partid comunist din România a fost doar principalul beneficiar al evenimentelor pe care unii le numesc pompos insurecţie, alţii capitulare necondiţionată în faţa fiarei bolşevice. Cert este că, oricâte sofisme ar îmbrăca pentru a-şi demonstra caracterul curat patriotic, actul de la 23 august păstrează încă destul de persistent aroma trădării naţionale.

Decenii de-a rândul poporul român a fost silit să-şi omagieze călăii. Decenii de-a rândul s-a văzut în postura condamnatului care-şi sărbătoreste an de an, cu tot fastul, ziua în care a primit nedreapta sentinţă ce l-a-nfundat în neagra temniţă. Acum 20 de ani am rupt lanţurile, am sfărâmat zidurile puşcăriei.

Iar acum ne omagiem din nou ziua întemniţării. Ceea ce aduce ori a inconştienţă, ori a masochism...