Amestecul etnic este într-adevăr o crimă împotriva Umanității. Prin corcire dispar popoare unice, ce nu vor putea fi niciodată înlocuite.

De aceeași părere sunt și evreii, care își apără cu îndârjire moștenirea genetică, așa cum o dovedește scrisoarea de mai jos, trimisă de Barouch Marzel lui Bar Refaelli, cu ocazia vizitei acesteia în Israel.

În această scrisoare, Barouch Marzel o roagă pe Bar să reconsidere intenția ei de a se căsători cu Leonardo di Caprio.

Iată o atitudine sănătoasă, pe care am fi bucuroși s-o întâlnim și pe plaiurile mioritice, convinși fiind că doar prezervarea cu orice preț a identității etnice a Neamului este o cale salvatoare.

Dacă până în momentul de faţă centrele oraşelor europene erau spaţiul preferat de lucru a ciorditorilor de cetăţenie română, iată că unii dintre aceştia s-au reprofilat. La festivalul Wacken, cel mai mare eveniment metal din Europa, o întreagă armată de pickpockets mioritici au dat năvală, făcându-i de bani pe rockerii occidentali.

Unul dintre lucrurile pe care am crezut că l-am cucerit cu ocazia Revoluţiei a fost principiul pluripartidismului, unul dintre principiile de bază ale democraţiei. Imediat după revoluţie, în acei ani fierbinţi în care unii dintre noi credeau că haosul zgomotos şi violent în care fusese aruncată România înseamnă curat democraţie, au apărut vreo câteva sute de partide, care mai de care mai caraghioase, o adevărată parodie ce tindea să compromită însăşi conceptul de pluralism democratic.

Partidul, cel cu P mare, cel unic, forţa călăuzitoare a societăţii, exista însă în continuare, rânjind dispreţuitor la sforţările jalnice ale celor care se încăpăţânau să îi facă opoziţie. 

Unul din motive ar fi faptul că multe dintre materialele sale electorale ne jignesc pur şi simplu inteligenţa şi bunul-simţ. Cutrierând netul în căutarea năzbâtiilor electorale ale candidaţilor, am dat peste un pachet de videoclipuri marca „PSD”, prezentate publicului sub titlul generic „De ce votăm Geoană”. In fiecare dintre aceste scurt-metraje, apare câte un personaj, care cu o expresie oligofrenă pe faţă, şi cu o voce mecanică, ne îndeamnă să votăm pe Geoană deoarece…

Ce ne interesează pe noi este percepţia pesedistă asupra electoratului românesc. Atunci când faci un astfel de material de propagandă, e normal să-ţi alegi personaje care să întruchipeze prototipul alegătorului tău.

Ploi de lacrimi isterice, mesaje care mai de care mai caraghioase şi mai ridicole, trimise cu zecile de mii în Anglia sau la ambasada Marii Britanii la Paris (locul unde s-a produs "accidentul"), dar mai ales obişnuita monopolizare timp de câteva zile a întregii mass medii, a posturilor de radio, de televiziune, a magazinelor, revistelor, ziarelor, fiecare întrecându-se în văicăreli sordide asupra morţii “prinţesei” Diana, care, în 31 august 1997, a crăpat într-un accident (?) de maşină la Paris, în braţele amantului Dodi Al Fayed, un “negustor de cămile”, aşa cum a fost poreclit de un lord britanic..

Imediat, politicienii putrezi au dat dovadă de reaua-credinţă specifică: toţi, unul după altul, s-au precipitat pentru a-şi mărturisi regretele postume pentru “prinţesă”, chiar dacă, cu câteva ore înainte, imensa lor majoritate o dispreţuiau şi o urau pe acestă târfă ordinară.

Deşi au trecut mai bine de şase decenii de la evenimentele din 23 august 1944, atitudinea faţă de acest moment istoric major din viaţa României este relativ confuză. Unii consideră că 23 august a marcat o cotitură pozitivă în mersul lucrurilor, în evoluţia războiului. Ni s-au repetat până la saturaţie clişeele cu eroismul bravilor ostaşi români care au întors armele împotriva aliatului de până atunci, devenit brusc, peste noapte, groaznicul asupritor, care trebuia alungat, zdrobit, nimicit. Decenii de-a rândul ni s-a spus că la 23 august a avut loc insurecţia naţională, antifascistă şi anti-imperialistă pusă la cale de comunişti.

Apoi am aflat că minusculul partid comunist din România a fost doar principalul beneficiar al evenimentelor pe care unii le numesc pompos insurecţie, alţii capitulare necondiţionată în faţa fiarei bolşevice. Cert este că, oricâte sofisme ar îmbrăca pentru a-şi demonstra caracterul curat patriotic, actul de la 23 august păstrează încă destul de persistent aroma trădării naţionale.

Decenii de-a rândul poporul român a fost silit să-şi omagieze călăii. Decenii de-a rândul s-a văzut în postura condamnatului care-şi sărbătoreste an de an, cu tot fastul, ziua în care a primit nedreapta sentinţă ce l-a-nfundat în neagra temniţă. Acum 20 de ani am rupt lanţurile, am sfărâmat zidurile puşcăriei.

Iar acum ne omagiem din nou ziua întemniţării. Ceea ce aduce ori a inconştienţă, ori a masochism...

Una dintre cele mai subtile, şi totodată eficiente metode de compromitere a adevăratelor valori ale Neamului este actualul trend naţionalist-tricolor.

Roşu-galben-şi-albastru pe toate gardurile. Noii naţionalişti de carton, fie că sunt ei de la „dreapta” (cea nouă) şi de la „golanii” (şi ei la fel de noi) se revendică de la aceleaşi culori care au devenit nici mai mult nici mai puţin decât simbolul Statului Fascist Român – cel prezent pe faţadele tuturor instituţiilor sale, fie că sunt dedicate jecmănirii populaţiei (prin taxe şi impozite), fie că sunt de represiune şi liberticide. Că este vorba de jegosul vameş care, până nu demult, se auto-servea din bagajele turiştilor, de miliţianul burtos şi agramat care te pândeşte după colţ să-ţi dea amendă, sau de procurorul, autentic exponent al represiunii comuniste, care îţi îngrădeşte libertatea de exprimare acuzându-te de manifestări naţionalist-şovine, de la cel mai mărunt trepăduş până la ministrul cu şofer şi gardă personală, toţi afişează, cu mândrie şi aroganţă, mult prea uzitatul simbol tricolor.

Motto : "Nu sunt de acord cu ce spui, dar voi apara pana la moarte dreptul tau de a spune acest lucru" – citat atribuit lui Voltaire

Nu e o surpriză pentru nimeni faptul că personajul Mazăre, primarul Constanţei, este departe de a ne fi simpatic. Un mic şmecheraş, ce-i drept isteţ, care a ştiut să se învârtă cu complicitatea acelei structuri mafiote şi ultra-corupte cunoscută drept „PSD”.

Cu toate acestea, nu avem cum să nu fim indignaţi de furibunda campanie a cărui victimă este, nu pentru că ar fi furat sau pentru că este un simplu bufon în slujba partidului, ci taman pentru că a purtat o uniformă militară germană din al Doilea Război Mondial.

Evident, acest lucru nu-l ridică în ochii noştri. Nu discutăm aici motivele care l-au determinat să se afişeze în respectiva ţinută, considerată de unii „şocantă” – observăm însă cu îngrijorare, dar şi cu indignare, faptul că nici măcar a respecta formal liberticidele legi „antinaziste” nu te pune la adăpost de ura răscoaptă, totalitară, fundamentalistă, antidemocratică a lobby-urilor evreieşti.

Până la urmă este pus în discuţie dreptul omului de a se îmbrăca cum doreşte. Iar noi nu dorim să negociăm acest drept cu nimeni, în nici un caz cu evrei frustraţi şi plângăcioşi, pentru că, la urma urmei, în materie de crime de război, nicio naţie de pe Pământ nu datorează nimic alteia – iar evreii, care şi-au făcut un obicei din a măcelări palestinieni, ştiu foarte bine acest lucru.

Fideli principiilor noastre de respectare necondiţionată a drepturilor şi libertăţilor de exprimare, am vrut iniţial să înaintăm un protest oficial instituţiilor statului, împotriva gravului abuz la care a fost supus Mazăre. Totuşi, noi suntem priviţi ca o mişcare underground, mai mult sau mai puţin „ciudată”, iar luarea unei poziţii ar fi avut efectul invers celui scontat – adică Mazăre ar fi putut fi asociat public cu păgânismul, rezultat la care nu doreşti neapărat să ajungi atunci când vrei să ajuţi un om...

Cu toate acestea, în România există o societate civilă „de dreapta” alcătuită dintr-o mulţime de organizaţii care au şi putere financiară, şi expunere mediatică, şi posibilitatea reală de a influenţa cu adevărat mersul lucrurilor.

Ca de obicei, atunci când le-au fost zgândărite interesele, evreii au avut o reacţie promptă radicală, şi, după cum s-a putut observa, extrem de eficientă. La polul opus, ar fi trebuit să se afle cei care militează pentru libertăţile cetăţeneşti, fie că sunt ei creştin-ortodocşi, naţionalişti, patrioţi etc.

În ciuda acestui fapt, un cetăţean care a încercat să se exprime liber, fie chiar şi doar vestimentar, a fost abandonat în colţii mecanismului totalitar, la cheremul lobby-ului iudaic...

Istoria a consemnat acele momente ciudate în care cei asediaţi la Constantinopol de către Turci se înfruntau între ei în subtile şi interminabile discuţii despre „sexul îngerilor”, în timp ce „păgânii” le dărâmau zidurile. Timpul a trecut, nimic nu s-a schimbat: în vreme ce organizaţii evreieşti atacă necontenit, cu eficienţă crescândă, libertatea de exprimare, cei ce ar trebui să apere cetatea, tributari fatalismului în acelaşi timp mioritic şi ortodox, risipesc timp şi energie în bătut apa-n piuă despre ipotetice vieţi de apoi într-o şi mai ipotetică împărăţie a cerurilor...

Un lucru este însă cert: dacă „Împărăţia cerurilor” este o abstracţie ceţoasă, iadul pe care ni-l pregătesc duşmanii libertăţii începe să devină din ce în ce mai concret!