Situatia negrilor din America si cea a romilor din Europa este similara

Stabilită la noi din anul 2000, Leslie Hawke a focalizat întreaga atenţie spre educaţia copiilor şi sprijinirea familiilor sărace, prin programe speciale şi strângeri de fonduri care au adus o şansă în casele multor români, indiferent de etnia acestora.
 
Aceasta a fondat şi o organizaţie, Ovidiu Rom, prin intermediul căreia pune în aplicare proiecte care au dat deja rezultate în SUA şi pentru care se încearcă acum sprijinul guvernului pentru a le iniţia la nivel naţional.

"Scopul nostru este să convingem guvernul să implementeze, la scară naţională, măsurile pe care le-am folosit în ultimii nouă ani pentru a-i aduce şi menţine pe copiii dezavantajaţi în şcoală", precizează Leslie, referitor la obiectivele de viitor.

 

Mirela Ciucur: În anul 2000, după 20 de ani de experienţă în managementul companiilor hytech, în SUA, ai ales să te alături organizaţiei Peace Corps şi te-ai stabilit la Bacău, pentru a susţine strângerea de fonduri în programe comunitare de servicii sociale. Cei mai mulţi voluntari Peace Corps vin în România pentru doi ani şi apoi se întorc în US. Ce te-a convins să rămâi, după ce misiunea cu Peace Corps a fost îndeplinită?

Leslie Hawke: Nu am simţit niciodată că a fost decizia mea, aceea de a rămâne în România. A fost mai mult o predicţie pe care am urmărit-o cum devine realitate. Ştiam suficient despre misiunile organizaţiilor non-profit internaţionale, pentru a înţelege că nu aveam cum să realizez ceva semnificativ în doar doi ani – şi încă, de la început, am simţit că, într-adevăr, aveam ceva de oferit.

 

Şi care a fost acel lucru?
Primul lucru care m-a nemulţumit când am sosit în România au fost copiii care cerşeau pe străzi. Am decis să încep un program de training pentru mamele acestor copii. Era bazat pe modelul unui program din New York City, care reabilitează oamenii străzii. La timpul respectiv nu eram conştientă că cele mai multe dintre femei erau de origine romă, pentru că nu arătau ca femeile rome tradiţionale, pe care le vezi în presă.  Aceasta se întâmpla cu nouă ani în urmă.

De atunci, lucrurile au început să se lege. Am întâlnit o profesoară dedicată, cu experienţă, Maria Gheorghiu, şi împreună am început un program pentru copii, care să lucreze cu programul dedicat mamelor. Le-am plătit pe femei să vină la training, cu condiţia să îi lase pe copii să meargă la şcoală în fiecare zi. În final, am înfiinţat propriul nostru ONG, Asociaţia Ovidiu Rom. De-a lungul anilor am îmbunătăţit tot mai mult programele şi am primit invitaţii să incepem altele noi, în locaţii diferite.  În ultimii cinci ani focusul nostru principal a fost să îi aducem pe copii în şcoli cât mai devreme şi să îi susţinem în a reuşi să stea în şcoală, şi nu să renunţe după patru-cinci ani.

 

OvidiuRom, organizaţia pe care ai fondat-o în 2004, te-a lansat ca un apărător recunoscut al comunităţilor marginalizate din Romania, prin crearea accesului la educaţie, perspective de muncă şi egalitate de şanse. Cum sunt eforturile tale astăzi?
Scopul nostru este să convingem guvernul să implementeze, la scară naţională măsurile pe care le-am folosit în ultimii nouă ani să-i aducem şi să îi menţinem pe copiii dezavantajaţi în şcoală. De exemplu, pentru a avea succes, trebuie să mergi din uşă în uşă în cele mai sărace zone pentru a-i recruta pentru şcoala pe cei mai vulnerabili copii. Trebuie să câştigi încrederea părinţilor. Trebuie să-i ajuţi în privinţa dificultăţilor din ce în ce mai mari pe care şcolile le înregistrează.

În ce fel încerci să influenţezi guvernul să se implice mai activ?
În luna iunie, Ovidiu Rom şi Telefonul Copilului vor lansa o campanie de conştientizare publică implicând celebrităţi române pentru a pune în evidenţă importanţa şcolii şi a promova o linie verde, unde părinţii pot să raporteze problemele pe care le întâmpină în procesul de înregistrare sau menţinerea copiilor lor în şcoală şi unde cetăţenii îngrijoraţi pot să sesizeze cazurile copiilor care nu merg la şcoală.

Rata abandonului şcolar este în creştere în Romania şi rata de şcolarizare este în scădere. Dacă această tentinţă nu va fi inversată, consecinţele pe piaţa de muncă din România vor fi devastatoare. Nu cred că doar discriminarea făţişa şi necontrolată este de vină. Cauza este faptul că cei săraci au devenit şi mai săraci şi nu se face un efort naţional de a-i ajuta să-şi înregistreze copiii la gradiniţă şi să-i integreze cu success în şcolile generale. Toată lumea ştie că şcoala nu este complet “gratis”. Sunt multe costuri asociate - îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, cărţi adiţionale cerute de profesori, cadouri periodice pentru profesori, fondul clasei şi altele.

Guvernul român plăteşte părinţilor o contribuţie în cazul în care copiii lor sunt declaraţi cu “nevoi speciale” sau handicapaţi. Astfel, s-a creat un stimulent care, în mod neinţentionat îi încurajează pe părinţii săraci să-şi trimită copiii la “şcoli speciale”, în loc de cele generale, ceea ce până la urmă creează un handicap real pentru copii. Guvernul ar trebui să ofere stimulente financiare pentru oamenii sărăci pentru a-şi trimite copiii de patru sau cinci ani la grădiniţă, fără a ţine cont de apartenenţa etnică.

Cei ca noi, români care trăiesc în afara ţării, suntem adesea preocupaţi de condiţia copiilor străzii şi imaginea negativă pe care această situaţia o proiectează asupra României. Cum consideri că oameni ca noi pot să se implice pentru a susţine iniţiative să îmbunătăţească această situaţie?

 

Copiii străzii sunt rezultatul direct al sărăciei şi lipsei de educaţi. Încurajaţi-i pe cei de acasă în România să pună presiune asupra politicienilor pentru a rezolva problema educaţiei.

Fiecare partid politic ar trebui să aibă un mesaj politic despre ce vor face să refacă trendul negativ în obţinerea educaţiei.

Toţi vorbesc despre “importanţa educatiei”, dar nici unul dintre partidele politice nu are un plan concret. Şi luat ca atare, acesta este un plan de a nu face nimic.

Această tendinţă nu poate fi influenţata numai de ONG-uri. Guvernul trebuie să ia controlul, aşa cum a făcut cel american, până la urma în anii ’60.    

Integrarea persoanelor de etnie romă este o problemă delicată pentru ţările europene care nu s-au inspirat, se pare, din diferitele evenimente similare care au marcat istoria Statelor Unite, o ţară care a reuşit să coordoneze, cu succes, integrarea grupurilor entice. Bazat pe experienta ta, ţi se pare o provocare mai mare integrarea minorităţii rome spre deosebire de alte minorităţi?  Nu, este exact aceeaşi situaţie. Numai numele s-au schimbat!

Cea mai mare frustrare a mea, aici în ţară, se leagă de faptul că foarte mulţi oameni, inteligenţi de altfel, consideră că există anumite aspecte fundamental inferioare în legatură cu «Ţiganii». Au tendinţa să pună aceleaşi etichete pe care mulţi albi le atribuisera negrilor, în vremea copilariei mele în Texas: leneşi, murdari, stridenţi şi zgomotoşi, cu tendinţe spre violenţă şi, în general, iresponsabili. Comportamentul anti-social este o consecinţă a sărăciei instaurate de generaţii, nu a unor deficienţe genetice şi nici a unui sistem primitiv de valori. Se întâmplă la fel, pretutindeni în lume! Foarte multe s-au schimbat totuşi, în bine, pentru minorităţile din Statele Unite faţă de vremea când eram copil. Lucrurile se pot schimba şi în România.   

E surprinzător că mulţi dintre români nu văd nicio paralelă între situaţia negrilor din America şi cea a romilor din Europa.
 
Fiul tău, Ethan este un ambasador şi susţinător activ al programelor pe care le dezvolţi. Ai putea să ne spui mai multe despre impactul contribuţiilor lui în beneficiul copiilor din România?
Legătura cu o celebritate atrage, în mod sigur, atenţia. A fost, cu siguranţă, un avantaj, mai ales la început când nimeni nu auzise încă de Leslie Hawke, de Alex Fund sau Ovidiu Rom. Ethan se implică şi cu donaţii financiare şi participă chiar la evenimentele de strângere de fonduri. Nepoata mea de 10 ani este, de asemenea, un mare
susţinător. Abia aştept să vină în vizită, în România, în această vară şi să-i arăt mai mult din ceea ce facem.

Care a fost cel mai recompensator moment al carierei tale în România?
Este, într-adevăr, destul de greu să răspund. Eu cred, aşa cum spune şi poetul american Walt Whitman, că “orice fructificare a unui succes aduce cu sine, invariabil, ceva care să facă necesară o luptă şi mai grea”. De fiecare dată când lucrurile merg bine, mă pregătesc şi îmi fac curaj pentru o următoare înfruntare. Cred că acest mod de viaţă vine din rădăcinile mele americane puritane.

Există în Romania lucruri de care te-ai ataşat?
Sunt absolut îndrăgostită de casa mea în regiunea de podgorii la vest de Buzău. Merg acolo aproape în fiecare weekend. Localnicii sunt foarte atenşi, sinceri şi ospitalieri, aşa cum ar fi spus bunica mea «real salt of the earth». Comuna în care se află căsuţa îmi aminteşte mult de un mic oraş din vestul Texasului, unde a crescut tatăl meu şi unde mi-am petrecut şi eu multe veri în copilărie. Fără apă curentă, foarte puţini bani
, dar cu multă mâncare minunată, frumuseţe naturală şi oameni buni.

Eu cred, însă, că natura umană este aceeaşi pretutindeni. Poate să fie afectată de împrejurări, dar oamenii rămân oameni. Îmi place zona rurală în România mai mult decât în Texas, pentru că aici nu trebuie să-ţi faci griji pentru şerpii cu clopoţei, tarantule şi scorpioni, vremea este mai răcoroasă vara şi sunt încă mai multe căruţe trase de cai pe drum decât camioane.
Altfel, seamănă destul de mult!

Sursa: EVZ

< Prev		Next >