Paulina Vasile: Am articulare, am lupus, cu ficatul. Mă duc eu greu pe picioare. Şi vreţi să vă povestesc eu ce mi s-a întîmplat cînd ne-a ridicat?
Reporter: Da. Cam pe la ce vîrstă eraţi?
P.V.: Aveam 10-11 ani, nu mai ţiu bine minte. Atunci, în timpul ăla, era tata plecat la muncă şi eram eu cu mama şi cu fratele acasă. Şi aveam gospodărie frumoasă la Alexandria. Şi s-a întîmplat că-ntr-o zi de dimineaţă a venit Poliţia şi ne-a ridicat cum ne-a găsit.
(...)
Rep.: Dictatura lui Ceauşescu?
P.V.: Ne ajuta, ne băga în case, am fost femeie de serviciu la frizerie, la Conservator, la restaurant. Eram sănătoasă. Am trăit.
(...)
Pentru supraviețuirea sa din Holocaustul țigănesc, Paulina a primit de la Preşedinţie Crucea Naţională „Serviciu Credincios“ şi de la Fundaţia „Împreună“ titlul „Femeie remarcabilă“.
Cum povesteşte Paulina, mai rar pe lumea asta. Şi povesteşte despre supravieţuirea sa din holocaustul ţigănesc din 1942. Supravieţuire pentru care a primit de la Preşedinţie Crucea Naţională „Serviciu Credincios“ şi de la Fundaţia „Împreună“ titlul „Femeie remarcabilă“. Şi povesteşte despre supravieţuirea ei de acum, dintr-un subsol, alungată aici din casa de-o viaţă, acum revendicată. Supravieţuire pentru care, din mila rudelor, a primit un subsol muced. La aproape 80 de ani.
„Era lume luminată, ţigănie multă“
Paulina Vasile: Am articulare, am lupus, cu ficatul. Mă duc eu greu pe picioare. Şi vreţi să vă povestesc eu ce mi s-a întîmplat cînd ne-a ridicat?
Reporter: Da. Cam pe la ce vîrstă eraţi?
P.V.: Aveam 10-11 ani, nu mai ţiu bine minte. Atunci, în timpul ăla, era tata plecat la muncă şi eram eu cu mama şi cu fratele acasă. Şi aveam gospodărie frumoasă la Alexandria. Şi s-a întîmplat că-ntr-o zi de dimineaţă a venit Poliţia şi ne-a ridicat cum ne-a găsit. A pus mama mîna să ia două tablouri, al ei şi al lui tata, şi i-a dat cu pulanul peste mînă. Şi aşa cum a lovit-o, tot a luat. Şi ne-a dus la Poroschia, într-un grajd mare. Era lume luminată, ţigănie multă. Cînd am văzut, ne-am îngrozit. Două săptămîni ne-a ţinut acolo.
Violul piteştenilor
Rep.: De mîncare?
P.V.: La cazan şi două pite. Şi-ntr-o zi, ne-a ridicat şi ne-a dus la Ţăndărei, într-o gară. Am uitat cum îi spune. Şi ne-a pus pe linie, aşa. Bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei, copii cu copii. A făcut răsmeliţă ţigănia. Ne-a luat la bătaie. La urmă, ne-a pus fiecare la familie. Ne-a îmbarcat în trenuri de vite şi am mers cam două-trei săptămîni pe drum. Acolo erau amestecaţi toate naţiile de ţigani. Noi eram argintari. Acum, ce să facă? Unde să-şi facă nevoia? Unii făceau pe ei. Miros. Nenorocire. Ţiganii noştri, argintarii, au făcut o groapă acolo şi a pus pătură şi mergea lumea. De mîncare aveam conserve şi un sac de pîine neagră. Ne-a oprit? La Odessa. Ne-au primit nemţii şi ne-au făcut convoaie. Dumnezeu ştia unde ne ducea. O săptămînă de zile pe bătăturile noastre. Cădea lumea pe drum. Fete tinere, vai de capu’ meu! Bărbaţi falnici, femei codane, mureau pe picioare. Ne-au dus la nişte cazarme mari, fără uşi, fără ferestre. Acum, ce era să facem? Ne-am băgat fiecare cum am putut. Acum, în timpul ăsta, ţiganii de la Piteşti au luat o fată de-a noastră, şi-au bătut joc de ea şi au aruncat-o în fîntînă. Eu cu frati-miu băteam toate cîmpurile, ce să faci, copil, deh. Şi eu văd fata din fîntînă. Viu într-un suflet la mama şi tata. Spun la toţi. S-a dus şi a făcut revoltă mare, aproape crimă de om. Au vrut să-i arunce de la etaj, a luat scuze. În fine, ne-a luat şi ne-a dus la Coronica.
Care cădeau, care mureau, care fugeau îi împuşcau.
„Se mînca iarbă“
P.V.: Ajunsese lumea să-şi scoată ochii pe coji de cartofi şi coji de pîine de la nemţi. Şi iarbă. Eu mergeam cu o găleată, şi acum am semnul de la găleata aia, cu găleata aia am hrănit multă lume. Căldare se spune. Şi de acolo ne-a ţinut vreo săptămînă şi jumătate. Nu era de noi acolo. Ne-a luat şi ne-a dus la nişte pătule să muncim. Care muncea, lua o cană de lapte covăsit. Care nu muncea, lua o felie de pîine cît deştu’ meu. Rămăsese ţiganii goi de tăt, de tăt. Şi ruşii veneau să-i scoată la muncă, cu lopata îi bătea. Şi a ieşit tata şi cu primaru’. Şi a luat o fată frumoasă, cu păr lung, dar frumoasă, cînd zic io. „Nea Stane, nu mă du afară, nea Stane, nu mă du afară, nea Stane! Mi-e ruşine de mine, nea Stane!“ „Haide, că moare ţiganii, vino cum eşti!“ Şi s-a dus tata la directorul de acolo şi a arătat-o: „Cum vrei s-o scot pe asta la muncă în brambura goală? Tu vezi cum e?“. „Aşa e tăţi?“ „Aşa!“ La urmă le-a dat saci şi s-a învăluit în ei. După aia, hai ţigănie la pas! Şi iar murea lumea pe drum, care cădea, care ne omora.
Canibalism
P.V.: Ne-a dus la Cazurca, Odganov, direct lîngă Bug. Şi eu cu mama şi fratele ne duceam după ierburi. Fierbeam şi mîncam. Erau bune, că băgam în stomac. În timpul ăsta erau tot ţiganii ăştia, piteştenii, la case de-a rîndul. A murit o ţigancă de-a noastră. Ce să facă? Ce să facă? Au îngropat-o. Piteştenii s-au dus şi au mîncat-o. Au tăiat-o şi au mîncat-o. Cînd am văzut io: „Taci, tată, din gură, să nu spui! Că ne omoară ţiganii!“.
Rep.: N-aţi mîncat?
P.V.: Ce, spurcăciune de om? Nu, nu! Eu mergeam pe margine de Bug că pescarii aruncau peştele mărunt. Şi strîngeam, şi-l uscam, şi-l mîncam, că era Bugul ăsta tare sărat. Şi aşa am trăit. Aşa am trăit. Vai şi amar. Ne culcam o sută, ne trezeam zece. Ne culcam o sută, ne trezeam douăşcinci. Ne culcam o sută, ne trezeam douăzeci. Mizeria nu o mai pomenesc! Lighioanele ce ne invadau. Puneam aşa o cîrpă, ne scuturam şi mîncam. Veneau, iar dădeam aşa! Lighioanele ce se făceau în cap. Măi, frăţie! Măi, ţigănie! Ne culcam o sută, cinşpe ne trezeam. Treceau căruţele de ruşi şi ca pe metru ne aruncau cum se putea. Îi duceau la groapă şi dădeau var. La urmă a venit ordinul de la Rege să ne întoarcem în ţară.
„Vedeam cîte o mînă, cîte un picior prin pomuri“
Rep.: Şi?
P.V.: Am luat-o pe jos înapoi. Am ajuns la Podu’ Nistrului. Mulţi-mulţi se rugau de tata să spună că-i familia lui. Că el avea tablouri cu Antonescu şi Mihai. Le-am arătat şi am trecut. Mama era gravidă. „Mă, Stane! Eu arunc copilu’ ăsta în Nistru. Nu mai pot!“ De mare suferinţă ce avea mama. „Nuuuu! Am ajuns pînă aici şi tu arunci? Nuuu, nuuu, nu! Du-l cum poţi cît trecem Nistrul.“ Am trecut, ne-am îmbarcat în trenuri, cum s-a putut. Eram în urma războiului, bătea bombele, noi ne opream şi ne ascundeam. Ne fluiera ăştia care erau pe tren. Aşa am ajuns în Bucureşti. Vedeam cîte o mînă, cîte un picior prin pomuri. De la bombă. Am ajuns. Ne îmbăiam şi lucrurile le-am dat foc. Asta a fost tot care spun. Asta a fost un an jumate. Mare chinuri. Mare ruină. Mare sărăcie. Mare foamete. Şi cum am venit, gospodărie, nimic. A rămas untură cu carne, a rămas porc, a rămas orătănii în bătătură, a rămas casă. Cînd ne-am întors era mormane-mormane de pămînt. Ne-am întors şi am tras pe pămînt colo. Asta a fost. Deh! Viaţă pedepsită. Pentru ce? Pe-o toană de politică. Pe tata l-a luat în linia-ntîi! S-a-ntors şi s-a îmbolnăvit de picioare.
Rep.: Dictatura lui Ceauşescu?
P.V.: Ne ajuta, ne băga în case, am fost femeie de serviciu la frizerie, la Conservator, la restaurant. Eram sănătoasă. Am trăit.
„Nu se poate să mă omor. Mi-e frică să mă omor“
Rep.: Acum?
P.V.: Păi, m-au dat afară din casa mea şi uite, stau în beci. Nu mai are putere baba, gata. Nici să ridic cana de jos. Nu m-a ascultat nimenea, îmi dă trofeie. Mă cheamă, mă ia, mă duce acolo, mă întoarce. Am îmbătrînit în România. Am viaţă de trăit. Ce să fac? Am zile multe. Duc viaţa pînă la mormînt. Nu se poate să mă omor. Mi-e frică să mă omor.
Rep.: De ce vă e frică?
P.V.: Uite, de singurătatea asta, că mi-a murit omu’ şi la nepoţi, la copiii tăi nu poţi spune tot ce te doare ca la omu’ tău. Mai mult te minţeşti aşa. Numai lu’ omu’ tău spui tot.
Rep.: Păi, de ce merită trăită viaţa?
P.V.: Păi, uite, trăieşte furnicile. Şi tot are ele un gînd. Dar un vieţuitor? De ce trăieşte el? Trăieşte să dea gurii să mănînce. Gura e o rîpă. Rîpă fără fund. Şi cînd mori nu mai e nimic. La ce atîta batere?
Sursa: ACADEMIA CATAVENCU
