Antropologul Alexandru Bălăşescu explică, într-un interviu pentru FP România, că încărcătura emoţională puternică când discutăm despre rromi/ ţigani vine din faptul că ei au fost elementul diferenţiator folosit în construcţia identităţii naţionale române.
FP România: Ai cui sunt rromii/ ţiganii? Ai statului din care pleacă sau ai celui unde se aşază? Ai UE, la comun?
Alexandru Bălăşescu: Foarte pe scurt: atestarea documentară a rromilor/ ţiganilor în Europa începe cu secolul XI, în documente în limba greacă ei fiind numiţi « atsiganoi », adică « de neatins » - referire la casta indiană de care aparţineau. Au sosit în Europa fie prin Nordul Africii şi apoi Spania (cunoscuţi apoi sub apelaţia « gitanes »), fie prin Turcia şi apoi Balcani (numiţi « ţigani »). Pe teritoriul de astăzi al României slaba centralizare din voievodate şi principate în Sud şi ulterior politicile de sedentarizare puternică în timpul imperiului austro-ungar au făcut ca o mare parte a populaţiei să se stabilească aici. La aceasta se adaugă şi sclavia - lucru ce pare a fi uitat în discursul public în România.
Întrebarea mi se pare că pleacă de la premize paternaliste. Chestiunea nu este aceea de apartenenţă ci de funcţionare într-un cadru socio-economic dat. Istoric, rromii au fost nomazi. Sedentarizarea lor a ţinut de condiţii istorice specifice – sclavagism, apoi statul naţiune. Odată cu porozitatea graniţelor şi cu eliberarea individului de constrângerile statale este de aşteptat ca mulţi dintre cei cu o tradiţie nomadică să şi-o reia (nu toţi). Pe de altă parte, premisele economiei politice actuale sunt acelea ale sedentarismului - cetăţenia şi drepturile ce decurg din ea sunt bazate pe principii ale “stabilităţii” teritoriale. Toată dezbaterea din jurul rromilor de astăzi din Franţa ne vorbeşte de fapt, poate, despre o criză a Republicii a V-a, ale cărei principii vor trebui curând revizuite, pe fondul unei repoziţionări şi reinterpretări a conceptului de “cetăţean” impuse de ceva vreme de Uniunea Europeană.
De ce trăiesc mai ales la marginea societăţilor europene? De ce au medii educaţionale atât de mici?
Aici avem de-a face cu o dublă spirală ce se potenţează reciproc. Pe de-o parte, aceea a istoriei specifice şi a practicilor cotidiene de supravieţuire formate istoric: atunci când eşti nomad într-un cadru sedentar va trebui să dezvolţi tehnici de supravieţuire nu întotdeauna considerate licite - să reţinem însă că este vorba de o chestiune legată de stil de viaţă şi nu de etnie, adică nu se transmite genetic. Pe de altă parte, aceea a blocării sistematice a accesului la resurse, pe fondul neîncrederii formate istoric şi care este greu de depăşit. Stigmatizarea socială este un rezultat al aplicării indiscriminate a stereotipurilor etnice.
Există mecanisme psiho-sociale care contribuie la această marginalizare continuă - de exemplu, dacă un copil rrom învaţă bine fie este considerat “o minune” (cu alte cuvinte o anomalie), fie o înşelăciune. S-a demonstrat că în timpul formării lor copiii tind să răspundă aşteptărilor adulţilor. Dacă îi spui unui copil că este incapabil, acesta are toate şansele să devină incapabil, aşa cum şi efectul Pygmalion este la fel de valabil. Stigmatizarea socială face ca, intraţi în sistemul de învăţământ, copii rromi să îşi modeleze comportamentul conform aşteptărilor (prejudecăţilor), ceea ce îi aduce mai târziu într-o poziţie socială defavorabilă. Nu este vorba numai despre rromi ci şi despre toate categoriile socio-economice - muncitori care au copii muncitori etc.
Este incorectă politic aşteptarea generală “să se integreze”?
Cred ca premiza întrebării este din nou controversială. De fapt sabia cu două tăişuri a politizării identităţii este aici important de evidenţiat: pe de-o parte, poate duce la creşterea şanselor celor istoric discriminaţi de acces la resurse sociale şi de a deveni ei înşişi o resursă umană pentru societate. Pe de altă parte, împinge spre ghettoizare, adică spre separarea şi perpetuarea diferenţelor, dar şi a stereotipurilor negative.
În loc de povară pentru stat, pentru sistemul de asistenţă socială, pot deveni o resursă pentru economie?
Aceasta este mai degrabă o întrebare retorică. Evident că pot - şi trebuie -, pentru că discutăm de o parte importantă a populaţiei care, insist, nu este în totalitate "pierdută". Nu se poate pune o echivalenţă directă Rrom=inadaptat, neintegrat, ne-educat, infractor. Renunţarea la practicile care întăresc aceste prejudecăţi ar fi probabil primul pas pentru a folosi această resursă umană de care toată lumea are nevoie. Problema în România este legată de încărcătura emoţională puternică când discutăm despre Rromi/ ţigani, pentru că ei au fost elementul diferenţiator folosit în construcţia identităţii naţionale române. De unde şi dificultatea multora (de la comentatori ocazionali la oameni de stat din România) de a accepta pe deplin calitatea acestora de cetăţeni ai României. Pe de altă parte, utilizarea strategică de către rromi a identităţii culturale pentru a acceda la resurse - statale, europene sau de orice alt fel - complică intenţiile sau politicile de integrare socială. Să nu uităm, în ultimul rând, că România nu are o politică clară în acest sens. Suntem stat multi-cultural? Suntem republică laică? Suntem stat naţiune ortodox (in)tolerant? Va trebui să răspundem cu seriozitate la aceste întrebari pentru a putea apoi defini şi urmări o strategie în ceea ce priveşte categoriile sociale marginale...
Alexandru Bălăşescu este doctor în antropologie. În prezent face cercetări de tendinţe economice internaţionale.
Sursa: ADEVARUL
