Sfantul Gheorghe, intre martir crestin si zeu pagan

La data de 23 aprilie, atât în calendarul crestin-ortodox, cât si în cel catolic, este consemnata sarbatoarea închinata “Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”. Dar cine este acest personaj? De unde provine traditia sa? De ce are aceasta sarbatoare o asemenea amploare, fiind chiar însemnata cu cruce rosie în calendarul crestin? Oare chiar este el erou crestin? Sau traditiile sale sunt mai vechi de atât? Asupra acestor lucruri ne vom lamuri în cele ce urmeaza.

Conform surselor crestine, Sfântul Gheorghe s-a nascut în Capadochia dintr-o familie crestina, tatal sau fiind general roman, pentru ca la vârsta de 30 ani sa devina la rândul sau general în armata lui Diocletian. El s-a ridicat împotriva hotarârilor anticrestine ale Consiliului de la Nicomedia (303), drept pentru care a avut de suferit persecutii din partea lui Diocletian. A fost chinuit în cele mai cumplite chipuri, otravit, apoi decapitat. Alte cercetari ar arata faptul ca Sfântul Gheorghe a murit ca martir în Palestina, la Diospolis, lânga Lydda, cu putin timp înaintea domniei lui Constatin.

Sf. Gheorghe a devenit protectorul armatei în Anglia, dupa traducerea Faptelor sale în anglo-saxona, în secolul al VIII-lea, pentru ca în timpul cruciadelor sa devina si mai popular. Exista relatari conform carora Sfântul Gheorghe ar fi asistat la lupta de la Antioh din 1908. Însemnele Sfântului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, în timp ce crucea Sfântului Gheorghe, rosie pe fond alb, a aparut pentru prima data ca steag al corabiei Lyme Regis în 1284. Steagul actual al Angliei, Union Jack, are la origine tot crucea Sfântului Gheorghe.

Sursele crestine explica credinta populara care îl asociaza pe Sfântul Gheorghe cu omorârea balaurului printr-o legenda ce ar data din secolul al XII-lea, una din variantele sale fiind Legenda Aurea. Un balaur imens si feroce a aparut lânga orasul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau sa-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar când nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împaratului. În acest context a aparut un viteaz crestin care s-a oferit sa-l rapuna. Dupa ce a strapuns balaurul cu sulita, tânarul a dus-o pe printesa la palatul împaratului, care i-a oferit mâna ei si jumatate din împaratie. Viteazul a refuzat, spunând ca mai are multe alte lucruri de îndeplinit în lupta sa pentru apararea bisericii si în ajutorul saracilor si nedreptatitilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorghe si a plecat.

Imaginea Sfântului Gheorghe este asociata de biserica crestina cu vitejia nemarginita si credinta pâna la sacrificiul suprem. În icoane el este reprezentat rapunând balaurul cu ajutorul unei suliti, în icoane mai vechi în gura balaurului aflându-se fata împaratului din legenda mai sus mentionata. Papa Gelasius afirma în anul 495: “Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credinciosii de pretutindeni, dar adevaratele sale fapte sunt stiute numai de Dumnezeu“.

Pentru a întelege însa cu adevarat importanta deosebita a sarbatorii Sfântului Gheorghe în traditia religioasa româneasca, este absolut necesar sa cercetam adevaratele origini ale obiceiului, lucru ce nu poate fi facut decât prin coborârea în mitologie, complex de structuri arhetipale, acolo unde regasim si scenariul ritual al nasterii si mortii zeului vegetatiei, deschizator al Anului Nou pastoral. Înaintea crestinismului, poporul a vazut în acest personaj “sfântul cel mai mare peste câmpuri”, cel care goneste iarna si aduce primavara si vara, îmbracat în haine albe si calare pe un cal mare alb. Sa tinem cont de faptul ca albul este culoarea zeilor.

Conform credintelor populare, Sfântul Gheorghe “descuie cerul” si “vine cu toate îmbelsugarile pamântului”, e “aparatorul vitelor si al holdelor”, “însarcinat de Dumnezeu”, “facator de minuni”, cel care “a omorât un sarpe mare”. Apare astfel semnul mitic al sarpelui arhetipal, care a trecut si în reprezentarile iconografice. Sfântul Gheorghe provine dintr-un mit religios stravechi al populatiei autohtone, unde se întâlneste reprezentarea Eroului Cavaler Trac (sau a Calaretului Trac), cel care a învins raul (reprezentat de balaur, echivalentul diavolului în conceptiile mitice si religioase crestine) si a dus la victoria Binelui, Adevarului, Dreptatii. Aceste valori morale se structureaza pe reprezentari mitice ale zeitatii vegetale, care moare si reînvie în derularea ciclurilor vegetale. Acest personaj pagân a fost revalorizat de crestinism ca sfânt martir aparator al Bisericii si Traditiei crestine.

Episodul omorârii de catre Sfântul Gheorghe a scorpiei cu 9 capete, care traia într-o fântâna si se hranea cu fecioare, aminteste binecunoscutul episod initiatic al eroului de basm care omoara balaurul cu 9 capete si le ia limbile spre a le duce la împarat. Mai mult decât atât, toate practicile magice din ajunul si din ziua Sfântului Gheorghe se articuleaza pe structuri mitice arhetipale. Ramura verde, pusa la casa sau în mijlocul curtii, este în legatura cu reprezentarea arhetipala a pomului vietii si mortii. Glia sau brazda verde pusa la poarta sau la prag arata legatura cu Pamântul-Mama, originea a toate, simbolul vietii si al prosperitatii. Din acest motiv pasirea pe brazda verde, peste prag, are scopul magic de a apara de rele, de a-l face pe om sanatos si îndestulat peste an. Conform lui Mircea Eliade, abundenta recursului la vegetatie în obiceiurile de Sfântul Gheorghe are valoarea de a încorpora întotdeauna viata, care corespunde în ontologia arhaica Realitatii Absolute, sacrului prin excelenta. Pe aceasta cale se repeta actul initial, mitic, al regenerarii. Pomii din care se taie mladitele care se înfig în brazda înverzita sunt salcia (arbore funerar), rachita (amologul salciei) si nucul (arbore învestit cu proprietati magice de regenerare). Se întrevede în mod clar legatura dintre viata si moarte, ca cicluri existentiale alternative.

Ideea ca ziua Sfântului Gheorghe marca un timp sacru cu totul special (ca si Craciunul, Anul Nou, Boboteaza si Pastele) este dovedita de pregatirea rituala din ajunul sarbatorii, prin purificari rituale ale tinerilor la câmp sau în padure cu apa neînceputa cazuta din cer, si anume roua, purificarea oamenilor si animalelor prin focuri rituale, alungarea duhurilor rele prin sunete de bucium si de corn, practici care culminau cu priveghiul din noaptea de Sfântul Gheorghe. Înspre Sfântul Gheorghe, ca si în noaptea Pastelui, în sudul Moldovei, dupa unele informatii atestate din teren, se facea înca, la sfârsitul secolului nostru, priveghiul mielului. Era un rit legat de sacrificiul mielului, care era pazit toata noaptea, participantii la acest ritual consumând sângele animalului sacrificat si contaminându-se magic, prin acest sacrificiu sacru, care a capatat ulterior un profund sens religios. Oamenii se straduiau sa nu doarma toata noaptea spre Sfântul Gheorghe pentru a nu lua “somnul mieilor”, care le-ar cauza dureri de cap si i-ar face somnorosi tot anul. Remarcam cu acest prilej si modul în care este privit mielul în traditia autohtona, acelasi miel care apare si în traditiile de Paste.

Se mai practica purificarea cu plante cu virtuti magice: “oamenii se bat cu urzici ca sa fie harnici peste an, iar cei urzicati vor fi sanatosi peste an”. Se seamana acum plante cu proprietati magice: “fetele seamana busuioc” în conditii ritualice speciale: “seamana busuioc fetele si nevestele cu gura si dezbracându-se de camasa îl boronesc cu ea, spre a fi mirositori”. Dupa cum nu lipseste nici purificarea cu apa: “în zori de zi se dezbraca în pielea goala si se tavalesc prin roua”, iar “unii se scalda pe ascuns în roua semanaturilor”. Se observa aici si practica nuditatii sacre si a tainei sacre.

La Sfântul Gheorghe se pot revela celor initiati taine sacre, cum este cea a cunoasterii “limbii pasarilor”, un cifru initiatic divin: “Cine-i la Sîn-Georgiu culcat pe pîntece la malul unui lac sau rîu si vede un serpe alb si fugindu-i acela taie cu un ban de argint capul, în care semanînd ai [usturoi] în pamînt, apoi crescînd, acesta îl manînca în ziua de Sîn-Georgiu, acela capata toate darurile în lume, poate vorbi cu toate pasarile si animalele”.

Cea mai mare amploare o au în aceste zile sacre practicile de deturnare a raului, simbolizat prin vraji, farmece, descântece, facute cu scopuri malefice, atât pentru oameni, cât si pentru animale. Aceste practici se concentreaza asupra manei, care poate fi luata în ajunul Sfântului-Gheorghe de la animale, câmpuri, case. La români conceptul de mana se refera la o substanta în sens magic de calitate superioara, supranaturala: “mana câmpului”, “mana grâului”, “mana roadelor”, “mana laptelui”. În exprimare populara se traduce si prin formulari de tipul “multul si bunul”, “dulceata laptelui”, “sporul recoltelor”. În acest sens se impun purificarile rituale si masurile de protectie contra raului. Vitele cu lapte trebuie pazite si duse la pasune noaptea, departe de sat, unde nu se aude cocos cântând, sa pasca iarba înrourata, pentru ca roua de la Sfântul Gheorghe are puteri miraculoase. Alte ritualuri interesante cu acelasi scop sunt descrise de Lucia Berdan în lucrarea Totemism românesc.

În esenta lor, obiceiurile populare de Sfântul Gheorghe sunt în mod clar legate de zeitatea vegetatiei si a primaverii, nimeni altul decât cea reprezentata de Eroul Cavaler Trac, transpus în crestinism ca un martir sfânt, Sfântul Gheorghe, omorâtor de balaur si biruitor al credintei. Traditia crestina a sarbatorii de Sfântul Gheorghe din spatiul românesc (si nu numai) nu este decât o continuare mai mult sau mai putin “mascata” a obiceiurilor pagâne, precrestine, ce au în centrul lor natura însasi, ciclurile naturale ale nasterii si învierii patronate de un stravechi zeu al vegetatiei.

Madalina Moewis