Cultele zeilor vegetatiei care mor si înviaza le întîlnim mai ales în Orient, în perioada cuprinsa între mileniile al III-lea si I î.e.n., cînd, datorita dezvoltarii, agricultura se extinde, contribuind decisiv la generalizarea trecerii de la viata nomada la cea sedentara a populatiilor din aceasta regiune. Aceste populatii erau alcatuite din trei mari grupuri :
- indo-european (hititii, mezii si persii);
- asiatic (sumerienii, elamitii, huritii si protohititii);
- semit (accadienii, asirienii, babilonenii, arameii, fenicienii, israelitii si arabii).
La toate aceste popu¬latii, preocuparea de capetenie devenise agricultura si cresterea vitelor, iar divinitatile care se bucurau de o cinstire deosebita erau cele care închipuiau fortele naturii si de care depindeau deci, potrivit credintelor lor religioase, rodnicia ogoarelor, înmultirea si cresterea animalelor, bunul mers al treburilor gospodaresti.
Zeii acestor mituri si drame cultice prefigureaza drama naturii. Ei dispar si revin, mor si înviaza nu pentru a aduce oamenilor izbavirea de pacatele acestei vieti, nu pentru a le asigura imaginara mîntuire si nici fericirea sperata cel putin într-o lume fantastica de dincolo de mormînt.
Înca nu se constituise credinta în învierea mortilor. Religiile îi învatau, deocamdata, pe oameni ca sufletele lor salasluiesc dupa moarte într-un tinut subteran, plin de neguri si de tristete, fara speranta vreunei reveniri sau dainuiri. Si, totusi, o serie de elemente fundamentale ale viitoarelor credinte religioase încep sa se contureze. Structurile în care functioneaza sînt însa radical diferite.
În miturile înfatisate cititorului, zeii mor si revin la viata dupa chipul si asemanarea vegetatiei pe care ei o patroneaza.
În Babilon, întîlnim mitul mortii si coborîrii în Arallu a zeului Bel-Marduk. Sotia sa, Ballis Sarpanitu, coboara dupa el si izbuteste sa-l readuca la viata. Marduk era vechiul zeu tribal al semitilor, care au fundat pentru prima data un imperiu semitic cu capitala în Babilon (Bab-Ili, în accadiana „poarta divinitatii"). Initial a fost zeul solar, asa cum o atesta numele sau, care în traducere înseamna „turnul soarelui". Cînd Babilonul a triumfat si toate celelalte orase i s-au supus, zeul sau protector a fost declarat zeu al zeilor. De aceea preotii caldeeni (babiloneni) au contopit în mitul sau miturile celorlalti „zei mari" ai Babilonului. Tot preotii au fost cei care au reusit sa contopeasca chipul lui Marduk cu chipul popular al zeului care moare si înviaza.
Comemorarea patimilor lui Marduk avea loc între 1 si 11 Nisan (martie). În mijlocul unei mari animatii, întregul oras era în fierbere. Scena centrala era ziguratul, marele turn Etamenanki, construit în etaje, cu imense scari de la un etaj la altul, culminînd cu loja albastra, unde locuia preoteasa-sotie a zeului (loja numita Ekna). Dupa zilele purificarilor rituale, ale recitarilor din Enuma-Elis, ale rugaciunilor rostite de marele preot si ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisa. Zeul (reprezentat de preotul sau) era adus în triumf în oras, dar apoi era aruncat în închisoare. Adeptii sai provocau o rascoala, Marduk disparea, era prins însa pe munte, era ucis, despuiat de haine, apoi înmormîntat acolo într-o pestera si i se puneau ostasi de straja la mormînt. Împreuna cu el erau judecati si doi criminali ; unul era spînzurat la poarta Babilonului (cu vremea i se va substitui un porc), celalalt era gratiat si pus în libertate.
Drama noului an din Babilon se va perpetua în saceele babilonene, care se vor raspîndi în întreaga Asie Mica. Erau un fel de Saturnalii, la care un condamnat era îmbracat cu haine regale, bucurîndu-se de toate prerogativele regale, îi era îngaduit orice exces. Se numea Zoganes. La sfîrsitul saceelor era dezbracat de hainele regale, îmbracat în zdrente, biciuit, batjocorit si spînzurat sau rastignit.
Drama lui Isus Hristos nu a fost de fapt altceva decât o reluare a saceelor, în care Isus joaca rolul lui Zoganes. Sotia lui Marduk, Baltis-Sarpanitu, al carei rol era jucat de preoteasa zeului, mergea la mormîntul sotului pazit de soldati, se tînguia, înalta rugi catre zeul soarelui si al lunii pentru Marduk. Resturile vesmîntului însîngerat al acestuia erau purtate prin oras într-un car în forma de nava. Zeii favorabili lui Marduk, în frunte cu parintii sai, se întristau; altii, dusmanii lui Marduk, se bucurau. Zeii favorabili se uneau si începeau lupta contra potrivnicilor, înfrîngîndu-i. Zeul învia si iesea din mormînt în strigatele de bucurie si în ovatiile credinciosilor.
Textele care descriu ceremonia acestei sarbatori ne fac sa credem ca episoadele erau jucate ca misterele evului mediu. În cadrul acestei sarbatori, regele, despuiat de insignele puterii (sceptrul, inelul, coroana), era lovit peste fata de preotul zeului, era tras de urechi, într-un cuvînt, era supus unui tratament umilitor, dupa care îngenunchea în fata statuii zeului. Preotul îi raspundea acum în numele zeului prin cuvinte mîngîietoare. Pe de o parte, aceasta actiune avea rolul de a sterge pacatele poporului, care fusesera transmise regelui, deoarece în climatul spiritual al religiei babilonene, sentimentul pacatoseniei era stimulat si dezvoltat. Bogata si cutremurator de impresionanta literatura a psalmilor de pocainta, cultivata mai tîrziu cu nu mai putina vrednicie de catre profetii Israelului, aici îsi are leaganul. Pe de alta parte, ceremonia avea rolul de a înnoi puterea regala. Cu ocazia acestei sarbatori din Nisan, numita Akitu (Anul nou), se credea ca în încaperea-loja Ekna (lacasul bucuriei) se aduna toti zeii sub conducerea lui Marduk spre a harazi destinele pentru noul an, si în special destinele noului rege. Cu acest prilej regele atingea cu mîinile statuia zeului primind astfel puterea regala direct de la Marduk, în virtutea recunoasterii faptului ca e incapabil sa conduca mai mult de un an fara aprobarea si ajutorul reînnoit al zeului. Cînd Asiria va cuceri Babilonul, monarhii asirieni vor veni în Babilon sa îndeplineasca aceasta ceremonie. Supusii babiloneni nu i-ar fi recunoscut regi daca n-ar fi savîrsit ceremonia. Cei care nu o îndeplineau se multumeau cu titlul de regent.
Credintele religioase legate de divinitatile vegetatiei care mor si înviaza au, asadar, un profil distinct. Aceste personaje religioase nu pot fi chiar identificate cu „zeii mântuitori" ai religiilor de mistere, care se vor constitui, de fapt, ca o etapa ulterioara în evolutia religioasa a unor comunitati umane. Ideea de „mîntuire" si de „zeu mîntuitor" implica, dealtfel, credinta într-o posibila înviere a mortilor, într-o judecata divina urmata de pedepse si de rasplati în viata care ar urma dupa moarte, ca si sentimentul unei profunde culpabilitati cu putinta de rascumparat doar printr-o actiune divina tragica. Or, cultele divinitatilor vegetatiei care mor si înviaza erau lipsite, cu exceptia cultului lui Osiris,de credinta într-o viata viitoare.
