Patimile lui Marduk

Cultele zeilor vegetaţiei care mor şi înviază le întâlnim mai ales în Orient, în perioada cuprinsă între mileniile al III-lea şi I î.e.n., când, datorită dezvoltării, agricultura se extinde, contribuind decisiv la generalizarea trecerii de la viaţa nomadă la cea sedentară a populaţiilor din această regiune.

Aceste populaţii erau alcătuite din trei mari grupuri :

-    indo-european (hitiţii, mezii şi perşii);
-    asiatic (sumerienii, elamiţii, huriţii şi protohitiţii);
-    semit (accadienii, asirienii, babilonenii, arameii, fenicienii, israeliţii şi arabii).

La toate aceste populaţii, preocuparea de căpetenie devenise agricultura şi creşterea vitelor, iar divinităţile care se bucurau de o cinstire deosebită erau cele care închipuiau forţele naturii şi de care depindeau, potrivit credinţelor lor religioase, rodnicia ogoarelor, înmulţirea şi creşterea animalelor, bunul mers al treburilor gospodăreşti.

 

Zeii acestor mituri şi drame cultice prefigurează drama naturii. Ei dispar şi revin, mor şi înviază nu pentru a aduce oamenilor izbăvirea de păcatele acestei vieţi, nu pentru a le asigura imaginara mântuire şi nici fericirea sperată cel puţin într-o lume fantastică de dincolo de mormânt.

Încă nu se constituise credinţa în învierea morţilor. Religiile îi învăţau, deocamdată, pe oameni că sufletele lor sălăşluiesc după moarte într-un ţinut subteran, plin de neguri şi de tristeţe, fără speranţa vreunei reveniri sau dăinuiri. si, totuşi, o serie de elemente fundamentale ale viitoarelor credinţe religioase încep să se contureze. Structurile în care funcţionează sunt însă radical diferite.

În miturile înfăţişate cititorului, zeii mor şi revin la viaţă după chipul şi asemănarea vegetaţiei pe care ei o patronează.

În Babilon, întâlnim mitul morţii şi coborârii în Arallu a zeului Bel-Marduk.

 

 

 

 

 

Soţia sa, Ballis Sarpanitu, coboară după el şi izbuteşte să-l readucă la viaţă. Marduk era vechiul zeu tribal al semiţilor, care au fundat pentru prima dată un imperiu semitic cu capitala în Babilon (Bab-Ili, în accadiană „poarta divinităţii"). Iniţial a fost zeul solar, aşa cum o atestă numele său, care în traducere înseamnă „turnul soarelui". Când Babilonul a triumfat şi toate celelalte oraşe i s-au supus, zeul său protector a fost declarat zeu al zeilor. De aceea preoţii caldeeni (babiloneni) au contopit în mitul său miturile celorlalţi „zei mari" ai Babilonului. Tot preoţii au fost cei care au reuşit să contopească chipul lui Marduk cu chipul popular al zeului care moare şi înviază.

Comemorarea Patimilor lui Marduk avea loc între 1 şi 11 Nisan (martie). În mijlocul unei mari animaţii, întregul oraş era în fierbere. Scena centrală era Ziguratul, marele turn Etamenanki, construit în etaje, cu imense scări de la un etaj la altul, culminând cu loja albastră, unde locuia preoteasa-soţie a zeului (lojă numită Ekna). După zilele purificărilor rituale, ale recitărilor din Enuma-Eliş, ale rugăciunilor rostite de marele preot şi ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisă. Zeul (reprezentat de preotul său) era adus în triumf în oraş, dar apoi era aruncat în închisoare. Adepţii săi provocau o răscoală, Marduk dispărea, era prins însă pe munte, era ucis, despuiat de haine, apoi înmormântat acolo într-o peşteră, şi i se puneau ostaşi de strajă la mormânt. Împreună cu el erau judecaţi şi doi criminali ; unul era spânzurat la poarta Babilonului (cu vremea i se va substitui un porc), celălalt era graţiat şi pus în libertate.

Drama noului an din Babilon se va perpetua în saceele babilonene, care se vor răspîndi în întreaga Asie Mică. Erau un fel de Saturnalii, la care un condamnat era îmbrăcat cu haine regale, bucurându-se de toate prerogativele regale, îi era îngăduit orice exces. Se numea Zoganes. La sfîrşitul saceelor era dezbrăcat de hainele regale, îmbrăcat în zdrenţe, biciuit, batjocorit şi spânzurat sau răstignit.

Drama lui Isus Hristos nu a fost de fapt altceva decât o reluare a saceelor, în care Isus joacă rolul lui Zoganes. Soţia lui Marduk, Baltis-Sarpanitu, al cărei rol era jucat de preoteasa zeului, mergea la mormântul soţului păzit de soldaţi, se tânguia, înălţa rugi către zeul soarelui şi al lunii pentru Marduk. Resturile veşmântului însângerat al acestuia erau purtate prin oraş într-un car în formă de navă. Zeii favorabili lui Marduk, în frunte cu părinţii săi, se întristau; alţii, duşmanii lui Marduk, se bucurau. Zeii favorabili se uneau si începeau lupta contra potrivnicilor, înfrângându-i. Zeul învia şi ieşea din mormînt în strigătele de bucurie şi în ovaţiile credincioşilor.

Textele care descriu ceremonia acestei sărbători ne fac să credem că episoadele erau jucate ca Misterele evului mediu. În cadrul acestei sărbători, regele, despuiat de insignele puterii (sceptrul, inelul, coroana), era lovit peste faţă de preotul zeului, era tras de urechi, într-un cuvânt, era supus unui tratament umilitor, după care îngenunchea în faţa statuii zeului. Preotul îi răspundea acum în numele zeului prin cuvinte mângâietoare. Pe de o parte, această acţiune avea rolul de a şterge păcatele poporului, care fuseseră transmise regelui, deoarece în climatul spiritual al religiei babilonene, sentimentul păcătoşeniei era stimulat şi dezvoltat. Bogata şi cutremurător de impresionanta literatură a psalmilor de pocăinţă, cultivată mai târziu cu nu mai puţină vrednicie de către profeţii Israelului, îşi are aici leagănul. Pe de altă parte, ceremonia avea rolul de a înnoi puterea regală. Cu ocazia acestei sărbători din Nisan, numită Akitu (Anul nou), se credea că în încăperea-lojă Ekna (lăcaşul bucuriei) se adună toţi zeii sub conducerea lui Marduk spre a hărăzi destinele pentru noul an, şi în special destinele noului rege. Cu acest prilej regele atingea cu mâinile statuia zeului primind astfel puterea regală direct de la Marduk, în virtutea recunoaşterii faptului că e incapabil să conducă mai mult de un an fără aprobarea şi ajutorul reînnoit al zeului. Când Asiria va cuceri Babilonul, monarhii asirieni vor veni în Babilon să îndeplinească această ceremonie. Supuşii babiloneni nu i-ar fi recunoscut regi dacă n-ar fi săvârşit ceremonia. Cei care nu o îndeplineau se mulţumeau cu titlul de regent.

Credinţele religioase legate de divinităţile vegetaţiei care mor şi înviază au, aşadar, un profil distinct. Aceste personaje religioase nu pot fi chiar identificate cu „zeii mântuitori" ai religiilor de mistere, care se vor constitui, de fapt, ca o etapă ulterioară în evoluţia religioasă a unor comunităţi umane. Ideea de „mântuire" şi de „zeu mântuitor" implică, dealtfel, credinţa într-o posibilă înviere a morţilor, într-o judecată divină urmată de pedepse şi de răsplăţi în viaţa care ar urma după moarte, ca şi sentimentul unei profunde culpabilităţi cu putinţă de răscumpărat doar printr-o acţiune divină tragică. Or, cultele divinităţilor vegetaţiei care mor şi înviază erau lipsite, cu excepţia cultului lui Osiris,de credinţa într-o viaţă viitoare.

< Prev		Next >