Originea crestinismului : (III) Radacinile iudaice ale crestinismului

 

 

 

Creştinismul a împrumutat cel mai mult de la mozaism. El a preluat complet canonul cărţilor sfinte iudaice — Vechiul testament. Chiar şi această denumire s-a dat numai pentru a deosebi Vechiul testament de codicele scrierilor pur creştine — Noul testament. Împreună cu Vechiul testament, creştinismul şi-a însuşit şi cosmogonia biblică. Descrierea vieţii lui Hristos în evanghelii, numele, genealogia sa, locul şi împrejurările naşterii şi activităţii sale, pildele ce-i sânt atribuite, toate acestea nu reprezintă decât o regrupare, mai mult sau mai puţin reuşită, de citate despre venirea lui Mesia luate din prorocii Vechiului testament. Însuşi cuvîntul „Hristos" este traducerea in limba greacă a ebraicului ,,ma-şiah" (mesia), însemnînd „uns".

Noua religie nu numai că a împrumutat multe de la mozaism, dar s-a şi născut în mediul iudaic. Autorul celei mai vechi scrieri creştine, „Apocalipsul sfântului Ioan Teologul", consideră pe iudeii drept-credincioşi din cele 12 seminţii izraelite drept coreligionari ai săi. Mult timp, chiar şi după ruptura definitivă cu iudaismul, creştinii s-au intitulat „adevăratul Israel". Abia în jurul anului 150, la un secol după apariţia creştinismului, apologetul Iustin a putut declara că ,,mai numeroşi sânt creştinii proveniţi din păgâni decât cei proveniţi din iudei".

 

 

Cauzele arătate mai sus, care au determinat răspândirea cultelor orientale, au contribuit în egală măsură şi la popularitatea mozaismului. Potrivit calculelor făcute de savanţi, la începutul erei noastre existau pe teritoriul Imperiului roman 4.000.000 - 4.500.000 de evrei, din care în Palestina nu mai mult de 700.000. La Alexandria, cel mai mare oraş din Egipt, evreii alcătuiau aproape 40% din populaţie ; în total trăiau în Egipt peste 3.000.000 de evrei. Câteva zeci de mii locuiau la Roma. Răspândirea evreilor pe un teritoriu întins şi concentrarea lor în marile oraşe au înlesnit considerabil extinderea creştinismului, mai ales în perioada iniţială. La populaţia evreiască din diaspora (regiunile unde s-au răspândit evreii) s-a produs în mod firesc un proces de interacţiune şi contopire a culturii eleniste cu cea iudaică. Tocmai de aceea, deşi centrul religios şi politic oficial al iudaismului era Ierusalimul, concepţiile creştinilor din prima perioada nu s-au format sub influenţa unui iudaism ortodox, ci a unuia elenizat, puternic influenţat de lumea greco-romană.

De mare interes sânt concepţiile lui Filon din Alexandria (aproximativ 20 î.e.n.—50 e.n.), mai cunoscut şi drept „părinte al creştinismului". Acest scriitor era un evreu credincios, dar se străduia să pună de acord principiile iudaismului cu filozofia elenistă. El afirma că înţelepciunea lui Dumnezeu se manifestă la fel în sfânta scriptură şi în operele filozofilor. Elementul principal al filozofiei lui Filon era învăţătura sa despre Logos. În interpretarea lui Filon, Logosul este supremul sacerdot al lumii, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, mesia şi mântuitorul neamului omenesc. Toate aceste reprezentări au fost dezvoltate de creştinism în învăţătura despre Hristos.

Trebuie să avem în vedere că religia creştină nu a luat naştere direct din filozofia lui Filon, ci din ideile lui popularizate, care se bucurau de mult succes printre sectele iudaice. Se pare că trebuie să considerăm drept unul dintre izvoarele mitului creştin despre Hristos un document al sectei esenienilor găsit recent. Intr-o peşteră din apropierea localităţii Hirbet-Kumran, pe malul nord-vestic al Mării Moarte, s-au descoperit în 1947 mai multe suluri de piele cu vechi texte evreieşti din prorocii Vechiului testament şi cu unele texte apocrife. În comentariul la prorocul Avacum, aflat într-unul din suluri, este descrisă prigoana împotriva uneia din sectele iudaice şi se vorbeşte, printre altele, de urmărirea şi de executarea şefului ei, supranumit „învăţătorul dreptăţii". În manuscris se spune că el s-ar fi înapoiat după moarte „să judece Israelul şi toate popoarele" şi numai cei ce cred în el vor fi mântuiţi.

Imediat după ce au apărut primele comunicări despre această descoperire, în toata presa clericală, în special în cea catolică, au fost publicate o mulţime de articole în care ,,se dovedea" că este vorba de foarte vechi documente creştine şi că menţionatul şef al sectei nu ar fi fost altul decât Isus. În privinţa datării sulurilor s-au ivit printre oamenii de ştiinţă mari divergenţe de păreri (se indică diferite date, începând din secolul al II-lea î.e.n., până aproape de epoca cruciadelor). După alte săpături, efectuate in 1952 şi în anii următori, şi datorită folosirii celor mai noi metode de analiză a vestigiilor organice găsite, s-a stabilit că multe suluri datează din secolul I î.e.n. Oamenii de ştiinţă au stabilit că aşezarea de la Kumran a sectei esenienilor a luat fiinţă, probabil, în secolul al II-lea î.e.n., deci cu aproximativ 200 de ani înainte de apariţia creştinismului. Ea a fost distrusă de trupele romane în timpul războiului evreilor din anii 66—73 e.n. Documentele scrise din Kumran au, aşadar, o mare însemnătate pentru preistoria creştinismului. Ele aruncă lumină asupra ideologiei sectelor iudaice radicale, care au fost, în parte, predecesoarele primelor comunităţi creştine. Ele nu conţin insă nici un fel de date care ar confirma că Isus a existat în realitate.

In afară de aceasta, documentul în care se vorbeşte despre „învăţătorul dreptăţii" datează de la jumătatea secolului I î.e.n., astfel încât nu poate fi vorba de Isus, deoarece, potrivit legendei creştine, el a trăit în prima jumătate a secolului I e.n., deci cu 100 de ani mai târziu. Cel mai probabil este că avem de-a face cu unul dintre prototipurile mitului evanghelic.

In plus, aşezarea descoperită la Hirbet-Kumran era organizată ca o mânăstire ; ea avea un statut riguros, elaborat până în cele mai mici amănunte, şi o ierarhie a preoţilor, ceea ce o deosebea categoric de toate comunităţile creştine primitive cunoscute.


Va urma : Principalele particularităţi ale creştinismului primitiv

 

< Prev		Next >