Originea creştinismului : (I) Premisele sociale ale creştinismului
Creştinismul a apărut în a doua jumătate a secolului I e.n. în Asia Mică. Noua religie s-a răspândit cu repeziciune ; date istorice confirmă că la începutul secolului al II-lea ea exista în Grecia, în Egipt şi în alte provincii răsăritene ale Imperiului roman. S-a stabilit că în al doilea pătrar al secolului al II-lea exista o comunitate creştină la Roma. În a doua jumătate a aceluiaşi secol se întâlnesc creştini în Galia (actuala Franţă) şi în Africa de nord, unde deosebit de puternică era comunitatea din Cartagina. In secolul al III-lea, biserica creştină a reprezentat o forţă politică destul de însemnată, de care împăraţii romani trebuiau să ţină seama. În secolul următor, creştinismul a obţinut de la puterea imperială recunoaşterea lui, la început ca religie egală în drepturi cu celelalte, iar curând după aceea ca religie dominantă în statul roman.
Pentru a înţelege cauzele care au dus la apariţia şi apoi la răspândirea, relativ rapidă, a noii religii, este necesar să ne oprim în prealabil asupra condiţiilor în care s-a născut şi s-a dezvoltat iniţial.
Religia oficială romana nu putea oferi maselor o asemenea consolare. În ochii popoarelor asuprite, zeii romani — Jupiter, Marte, Venus etc. — erau strâns legaţi de odioasa stăpânire romană, în plus — şi aceasta constituia, probabil, factorul principal — ei erau, croiţi pe măsura îngustă a unei mici comunităţi de pe Tibru şi, evident, nu erau potriviţi pentru rolul de tutori ai unei puteri mondiale.
O dată cu instaurarea imperiului s-au făcut încercări de a se introduce cultul împăraţilor romani. In cinstea lor s-au construit temple şi s-au ridicat statui. S-au păstrat multe inscripţii în care împăraţii erau denumiţi fii ai zeilor, mântuitori sau, pur şi simplu, zei. Despre împăratul Vespasian (69—79) se relatează că pe patul de moarte ar fi spus : ,,Cred că devin zeu". Cultul împăraţilor nu s-a bucurat însă de succes decât în păturile avute ale populaţiei. El nu putea atrage masele imperiului, în ochii cărora persoana oricărui împărat simboliza asuprirea exercitată de funcţionari şi de armatele romane.
Mult mai răspândite erau pe vremea aceea cultele diferitelor zeităţi orientale : Isis şi Osiris, Mithra. Încetarea vieţii politice active, tendinţa spre cufundare în misticism au creat o atmosferă excepţional de favorabilă creşterii influenţei acestor culte şi credinţe şi în rândurile populaţiei băştinaşe din partea de apus a imperiului. Arheologii au descoperit sute de inscripţii în cinstea zeiţei egiptene Isis şi a zeului persan Mithra, datând din primele trei secole ale erei noastre, nu numai în Răsărit, dar şi de-a lungul Dunării, al Rinului şi chiar în Britania. În „Consiliul zeilor" — una dintre povestirile satirice ale lui Lucian (secolul al II-lea), vechii olimpieni se plângeau că cerul a fost năpădit de venetici, că ,,la ospăţul zeilor nu mai e loc de mulţimea prost crescută care trăncăneşte în tot felul de limbi..., că nu mai ajung ambrozia şi nectarul".
In cultele orientale, un rol de seamă îl jucau povestea suferinţelor zeului care moare şi reînvie, speranţa în viaţa de apoi. Religia creştină, care tocmai lua naştere, a împrumutat mult de la aceste culte. Este neîndoielnică asemănarea iconografică a imaginilor Maicii Domnului, purtând pruncul în braţe, cu imagini mult mai vechi ale zeiţei Isis cu fiul ei, Horus. Ca şi serviciul divin creştin, slujba oficiată în cinstea lui Mithra era însoţită de o cină rituală la care se mânca pâine şi se bea vin. Victoria relativ rapidă a creştinismului se explică tocmai prin faptul că el a împrumutat multe elemente ale religiilor orientale, pe atunci foarte răspândite.
Zeiţa greacă a agriculturii, Demeter, ieşind din pământ. Basorelief grecesc antic
Născătoare de dumnezeu creştină. Frescă din perioada creştinismului primitiv din catacombele bisericii sf. Agnes din Roma
Pentru evoluţia reprezentărilor religioase din vremea aceea este caracteristică formarea ideii dumnezeului unic. Teologii de toate nuanţele consideră că cel mai mare merit al creştinismului este de a fi introdus monoteismul în locul politeismului păgân. In realitate, tendinţa de monoteism a existat în Imperiul roman independent de creştinism şi cu mult înaintea lui. Funcţiile diverşilor zei se împleteau, vechii zei oficiali erau daţi uitării, iar locul lor îl luau cultele monoteiste ale zeilor „puţin influenţi" dinainte. În lucrările filozofului roman Seneca, adept al stoicismului (jumătatea secolului I), pot fi uşor constatate, într-o formă sau alta, multe dintre trăsăturile de bază ale ideologiei creştine timpurii. Seneca proclama deşertăciunea existenţei pământeşti şi sublinia că celor drepţi le e hărăzită fericirea în ceruri. El propovăduia egalitatea sclavilor şi a oamenilor liberi în faţa soartei şi considera ca neesenţiale deosebirile etnice sau de altă natură dintre oameni. Toate aceste idei au fost integral preluate de ideologii creştini din prima perioadă, care, ca de pildă Tertulian, pretindeau că Seneca e ,,de-al nostru". Predicatori evlavioşi au născocit chiar o falsă „Corespondenţă între Seneca şi apostolul Pavel". In lucrările lui Seneca lipsea însă una dintre ideile centrale ale creştinismului : teza răscumpărării păcatelor neamului omenesc prin moartea fiului lui Dumnezeu. Apoi, lucrările lui Seneca erau destinate cercurilor înalte ale societăţii romane, îţi timp ce predicatorii creştinismului timpuriu se adresau în primul rând sclavilor şi celor năpăstuiţi de soartă.
Va urma : Rădăcinile iudaice ale creştinismului
