Creştinismul a apărut în a doua jumătate a secolului I e.n. în Asia Mică. Noua religie s-a răspândit cu repeziciune ; date istorice confirmă că la începutul secolului al II-lea ea exista în Grecia, în Egipt şi în alte provincii răsăritene ale Imperiului roman. S-a stabilit că în al doilea pătrar al secolului al II-lea exista o comunitate creştină la Roma. În a doua jumătate a aceluiaşi secol se întâlnesc creştini în Galia (actuala Franţă) şi în Africa de nord, unde deosebit de puternică era comunitatea din Cartagina. In secolul al III-lea, biserica creştină a reprezentat o forţă politică destul de însemnată, de care împăraţii romani trebuiau să ţină seama. În secolul următor, creştinismul a obţinut de la puterea imperială recunoaşterea lui, la început ca religie egală în drepturi cu celelalte, iar curând după aceea ca religie dominantă în statul roman.
Pentru a înţelege cauzele care au dus la apariţia şi apoi la răspândirea, relativ rapidă, a noii religii, este necesar să ne oprim în prealabil asupra condiţiilor în care s-a născut şi s-a dezvoltat iniţial.
Premisele sociale ale creştinismului
In decursul a două secole (de la jumătatea secolului al III-lea până în a doua jumătate a secolului I î.e.n.), statul roman şi-a extins stăpânirea asupra tuturor ţărilor din bazinul Mării Mediterane. Formarea statului roman mediteranean a determinat schimbări profunde atât în economia Italiei cât şi în cea a provinciilor romane. Necontenitele războaie furnizau sute de mii de sclavi. Faţă de sfârşitul secolului al III-lea, numărul sclavilor din Italia crescuse în secolele al II-lea şi I î.e.n. de multe ori. Astfel, numai în urma cuceririi Galiei (58-51 î.e.n.) au fost vânduţi ca sclavi un milion de gali. Sclavii erau supuşi unei crunte exploatări. Munca ieftină a sclavilor a înlocuit în proporţii catastrofale munca ţăranilor şi a meseriaşilor liberi, ducând la formarea unor grupuri sociale extrem de numeroase de declasaţi, care trăiau din mila societăţii. Consecinţe nu mai puţin grave au avut cuceririle romane şi pentru provincii. Cuceritorii au dus în robie sute de mii de oameni ; în general provinciile invadate de romani aveau nevoie de cel puţin un secol penlru a lichida urmările cotropirii.
Toate acestea au dus la o agravare fără precedent a contradicţiilor sociale. În tot cursul ultimului secol de existenţă a republicii romane (113-31 î.e.n.) au avut loc mişcări revoluţionare de masă atât în Italia cât şi în provincii. La aceste mişcări participau sclavii, sărăcimea liberă şi popoarele asuprite. Partea slabă a acestor mişcări antiromane a fost însă lipsa lor de unitate. Răscoalele sclavilor nu erau de obicei legate de acţiunile sărăcimii libere. Trupele romane reuşeau să-şi înfrângă adversarii unul câte unul.
Sclavi crucificati
In urma acestor două secole de neîntrerupte războaie şi răscoale, republica romană s-a transformat în Imperiu (31 î.e.n.). Sprijinindu-se pe un aparat de stat centralizat şi pe puternice forţe militare, împăraţii romani au înăbuşit cu cruzime mişcările de masă. Numai în regiunile periferice îndepărtate ale imperiului, în special în ţările dependente, mai aveau loc lupte armate izolate împotriva puterii romane.
Un asemenea focar de permanentă agitaţie era mica Palestina.
Instaurarea imperiului a dus la o intensificare a exploatării maselor. Povara fiscală creştea tot mai mult. Întreţinerea imensului aparat de stat şi a uriaşei armate apăsa greu pe umerii poporului, în special în regiunile periferice ale imperiului. Până la jumătatea secolului al II-lea e.n,, situaţia economică şi politică a imperiului a fost însă destul de solidă şi toate mişcările antiromane erau repede înăbuşite. In aceste condiţii, masele populare au pierdut nădejdea să poată răsturna puterea Romei prin propriile lor forţe. Tendinţa spre lupta politică activă, atât de caracteristică pentru perioada precedentă, e înlocuită tot mai mult prin visuri despre izbăvirea de asuprire cu ajutorul unui mântuitor pogorât din cer.
Această stare de spirit s-a răspândit deosebit de repede în partea răsăriteană a imperiului. Încă înainte de a fi căzut sub stăpânirea Romei, în multe ţări răsăritene relaţiile sclavagiste dăinuiau de secole, iar pe alocuri de milenii. Aici posibilităţile de dezvoltare pe care le oferea sclavagismul se epuizaseră mai devreme, iar criza relaţiilor slavagiste începuse mai de timpuriu. Tocmai de aceea aici s-a dezvoltat mai devreme o stare de spirit pesimistă, de dezolare şi disperare, s-a născut visul că va veni un ajutor de sus.
Va urma: (II) Premisele ideologice ale creştinismului
