Omul si Aproapele sau (fabula anti-crestina)

Motto : Iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti (Romani 13:9)

Omul traia cu cei 3 fii ai sai într-o frumoasa casa înconjurata de o gradina. Dupa secole de obscurantism, a descoperit în sfârsit Placerea de a Trai. Demnitatea a înlocuit Onoarea, Modestia a luat locul Mândriei. Omul traia în Pace si Liniste, în armonie cu Natura. Dar într-o buna zi Aproapele se instala lânga locuinta Omului, devenind vecinul sau.

Aproapele construi un gard, si, din greseala, depasi cu 30 cm limita proprietatii sale si trecu în gradina Omului. Omul nu-si facu griji pentru un lucru asa de nesemnificativ. Era inutil sa intre în conflict cu Aproapele pentru asa ceva. Dealtfel, familia Aproapelui era mai numeroasa, si era drept si generos ca Omul sa lase putin din spatiul sau.

Câteva zile mai târziu, Aproapele primi noi oameni. A doua zi dupa venirea lor, gardul s-a miscat cu înca 50 cm. Dar nu era o paguba foarte mare ; vecinii Omului fiind mai numerosi, trebuiau si ei sa traiasca în limitele decentei… Nu se putea ca Omul sa le poarte ranchiuna pentru asa ceva.

10 ani mai târziu, Omul traia în coliba gradinarului. Fluxul Aproapelui nu s-a stins. Ocupau acum casa si marea majoritate a proprietatii Omului. Dar acest termen de « proprietate » nu mai avea nici un sens. Pamântul apartinea tuturor. Omul îmbatrânea iar vecinul lui venea sa-i vorbeasca din timp în timp. Aproapele aborda des subiectul Eutanasiei. Iar omul îsi spunea : "De ce nu ? Sa traiesti în Pace si sa mori în Liniste, asta este Demnitatea”.

Fiul cel mare al Omului accepta si el aceasta idee. Cultiva linistit cannabisul pe o mica portiune de pamânt. Era fericit astfel, si toate erau bune. Al doilea fiu al Omului a plecat sa traiasca la Aproape. Se îmbraca la fel ca Aproapele, vorbea ca el. Era deja foarte greu de recunoscut…

Dar ultimul dintre fii era o sursa de îngrijorare pentru tatal sau. Seara, statea în picioare, drept, cu capul sus si cu fata de piatra. Cu privirea sa deschisa, privea fosta sa locuinta. Câteodata, se apropia de ea, iar Aproapele îi arunca pietre si fel de fel de obiecte, râzând. Omul încerca sa-i explice : « Sunt Paki. Sunt voiosi, se distreaza. Uite la ei : râd aruncând pietre în tine. Nu sunt rai… ». Dar fiul ramânea impasibil.

Si într-o buna zi, fiul se trezi, puse mâna pe pusca si înainta drept spre fosta sa casa. Fata îi era luminata de un zâmbet straniu, care deranja Linistea Omului… si a Aproapelui…

Ripley