De ce "plang" icoanele

De obicei icoanele „plâng" atunci când în spatele lor au fost sfredelite canale. Prin aceste canale „lacrimile" curg din niste recipiente speciale (ascunse privirilor straine) spre locul unde ies la suprafata. Uneori lacrimile nu curg din ochi (prevazuti cu canale), ci dintr-un loc nedeterminat al icoanei, cum s-a întâmplat, de pilda, în 1901 la mânastirea din Dalne-Davidovsk, unde lacrimile erau stoarse (prin apasarea cu mâna la anumite intervale) dintr-o bucata de vata îmbibata cu ulei, aflata pe icoana.

De obicei icoanele plâng cu lacrimi de untdelemn (acest lucru este pentru ele extrem de convenabil, deoarece apa s-ar scurge pur si simplu în siroaie, fara sa formeze lacrimi). Icoanele pot plânge si cu lacrimi de apa, dar numai atunci când sunt unse cu untdelemn sau cu vreo alta grasime (sau când se ia drept „plâns" simpla aburire a icoanei). Câteodata icoanele plâng ,,cu lacrimi de sânge". Analiza chimica a „sângelui" arata ca acesta se prepara în special dintr-un amestec de carmin cu glicerina. Foarte eficient este „sângele" preparat prin amestecarea unei solutii incolore cu o mica cantitate de sulfocianura de potasiu si cu o solutie aproape incolora de clorura de fier.

Istoria arata ca în timpul domniei lui Petru I, într-una din catedralele din Petersburg, icoana Maicii Domnului a început deodata „sa plânga", deoarece unora nu le erau pe plac noile rânduieli introduse de Petru.

Pentru ca plânsul icoanei sa înceteze, Petru I a folosit procedeul urmator : el a trimis parohului catedralei un ordin în care se spunea : „Poruncesc ca pe viitor Maica Domnului sa nu mai plânga. Daca Maica Domnului va mai plânge cu lacrimi de untdelemn, posterioarele popilor vor plânge cu sânge". Oricât ar parea de curios, desi ordinul n-a fost dat icoanei, ci parohului, plânsul a încetat imediat…!