Concertul legendarei trupe heavy-metal Iron Maiden, desfăşurat în 15 august la Cluj s-a bucurat de un binemeritat și deloc surprinzător succes. Excepţionalul eveniment a putut avea loc în inima Ardealului și datorită faptului că patronul echipei de fotbal CFR Cluj, etnicul maghiar Arpad Paszkany, a ţinut să marcheze câştigarea titlului într-un mod ceva mai aparte, dacă nu chiar ieșit din comun, într-o țară în care majoritatea proprietarilor de cluburi de fotbal sunt nişte cocalari semi-analfabeţi, țiganizați până în cea mai intimă fibră a mizerei lor fiinţe, care înţeleg să sărbătoreasca eventualele performanțe lipind cu scuipat bancnote pe fruntea manelistului ce le cântă la ureche prin crâșme cu bude turcești…
Conform organizatorilor, peste 30 de mii de spectatori, veniţi din toate colțurile țării, au fost entuziasmaţi de show-ul inconfundabil al „Fecioarei de Fier”. Dar…
După cum se ştie, în Cluj ca peste tot, există oameni normali și oameni… despre care se spune că vor moşteni împărăția cerurilor. Cei din urmă, deloc puțini, au chiar și un organ de presă on-line ce le este destinat exclusiv: Napoca News. Cei care scrijelesc spațiul virtual sub respectiva siglă își imaginează că sunt ziarişti, analiști, deontologi și alte fantasme plăsmuite de firavele lor encefale înflăcărate de febra naţionalist-mitocană.
Incă un scandal cu popi a izbucnit zilele trecute, făcând oareşce valva în presă. Imoralitatea acestor paraziţi, pe care vicisitudinile crizei nu-i afectează, a devenit însă de ceva vreme un fapt banal. Nu mai pare demult ceva ieşit din comun sa auzim despre preoţi sau călugări poponari, afemeiaţi, hoţi, corupţi, etc…
Ultimul scandal îl are ca protagonist pe protosinghelul Teotim Popa de la mânăstirea Basarabi - Protoieria Medgidia, judeţul Constanta. Un filmuleţ postat pe site-ul revistei Cancan îl înfățișează pe stareţul cu pricina lovind bestial cu pumnii si picioarele un biet bătrânel căzut la pământ. Se pare ca bietul om a avut proasta inspiraţie de a trece prin curtea mânăstirii, unde a picat direct în labele furibundului popa, iar acesta din urma, indignat de faptul ca un netrebnic păcătos cutează sa întineze curtea lăcaşului de închinăciune și smerită meditaţie la cele sfinte, i-a aplicat, cu dumnezeiască osârdie (și oriental profesionalism marţial), o binemeritată mustrare cu pumnii și picioarele, până l-a umplut de sânge…
Cultele zeilor vegetaţiei care mor şi înviază le întâlnim mai ales în Orient, în perioada cuprinsă între mileniile al III-lea şi I î.e.n., când, datorită dezvoltării, agricultura se extinde, contribuind decisiv la generalizarea trecerii de la viaţa nomadă la cea sedentară a populaţiilor din această regiune.
Comemorarea Patimilor lui Marduk avea loc între 1 şi 11 Nisan (martie). În mijlocul unei mari animaţii, întregul oraş era în fierbere. Scena centrală era Ziguratul, marele turn Etamenanki, construit în etaje, cu imense scări de la un etaj la altul, culminând cu loja albastră, unde locuia preoteasa-soţie a zeului (lojă numită Ekna). După zilele purificărilor rituale, ale recitărilor din Enuma-Eliş, ale rugăciunilor rostite de marele preot şi ale jertfei berbecului alb, la 8 Nisan avea loc drama propriu-zisă. Zeul (reprezentat de preotul său) era adus în triumf în oraş, dar apoi era aruncat în închisoare. Adepţii săi provocau o răscoală, Marduk dispărea, era prins însă pe munte, era ucis, despuiat de haine, apoi înmormântat acolo într-o peşteră, şi i se puneau ostaşi de strajă la mormânt. Împreună cu el erau judecaţi şi doi criminali ; unul era spânzurat la poarta Babilonului (cu vremea i se va substitui un porc), celălalt era graţiat şi pus în libertate.
De cîţiva zeci de ani, printre simbolurile iudeo-creştine "pascale" ale românilor a intrat şi Iepuraşul, încondeiat pe ouă sau tipărit pe felicitări.
Iepuraşul, ca simbol al Echinocţiului de Primăvară, îşi are originea în Antichitate, fiind menţionat în jurul anilor 3500 î.e.n. Iepurele este un animal extrem de prolific, mai ales în sezonul Primăverii, fiind un simbol păgân al vieţii şi al fecundităţii încă de pe acele vremuri îndepărtate.
Religia lui Isus nu s-a născut pentru a civiliza omul european, care ar fi ieşit din peşteră doar pentru a-şi viola nevasta şi devora copiii. Strămoşii noştri nu au aşteptat Biblia iudaică pentru a iubi!
Este o manie foarte creştină încercarea de a-ţi apropia tot ce este bun pe lumea aceasta. De a propovădui că, fără Hristos, nu ar exista decât crime, masacre, orori…
Dar familia exista înainte. Iubirea, de asemenea. Iubirea familiei, singura iubire reală. Acest sublim sentiment, pervertit de această nebunie, această nevroză, această chestie absurdă numită de creştini „iubirea aproapelui”… iată de ce popoarele noastre nu se mai iubesc. Imbibându-le cu „fraternitatea universală”, o idee artificială, mondialiştii (printre care se numără şi creştinii!) au ucis fraternitatea naturală, cea care se manifestă în mijlocul unor comunităţi adevărate, cea care ne face să ne simţim aproape de oamenii pe care îi vedem zi de zi, oameni care seamănă cu noi, a căror strămoşi sunt şi ai noştri… În Europa, iubirea a explodat ca un balon umflat prea tare. Mult prea tare!
Adevărul este că ne doare undeva de micuţul african care moare de foame în Somalia, sau de micuţul chinez care ne fabrică încălţămintea pentru un dolar pe săptămână. Poate, în cel mai extrem caz, după ce i-am văzut trudind în vreun documentar televizat, ne doare puţin, aşa, câteva minute… Sentiment ce nu are nimic în comun cu puterea, vigoarea, eternitatea iubirii. Trebuie să ne obişnuim cu această idee: nu iubim decât oamenii pe care îi putem strânge în braţe. Pe cei care îi putem atinge, mirosi… si aici, plăcerile carnale au fost negate… umanul a fost negat. Creştinul nu iubeşte umanul…
DA, Europa a existat înaintea creştinismului. Dar îi va supravieţui oare…?
A 13-a adunare a Conferinţei Bisericilor Europene, care regrupează 126 de Biserici de tradiţie ortodoxă, protestantă, anglicană şi „catolică de rit vechi”, şi-a fixat marţi 21 iulie, la Lyon, orientările pentru următorii 6 ani. Astfel, prioritărităţile sunt „ajutorul imigranţilor care caută refugiu în Europa, chestiunile ecologice şi instaurarea unei Noi Ordini economice”.
Cu o vechime în ecumenism de peste 50 de ani, Conferinţa Bisericilor Europene a pledat, prin vocea Patriarhului Constantinopolului Bartolomeu I, pentru o apropiere de Biserica Catolică.
Diferitele elemente împrumutate de creştinism de la celelalte culte religioase din acea vreme demonstrează incontestabil că acesta a apărut nu pe calea „revelaţiei de sus", ci în condiţii concrete-istorice, ca orice altă religie.
Aceste elemente împrumutate au jucat un rol important în lupta creştinismului cu religiile concurente, întrucât au înlesnit trecerea adepţilor vechilor religii la noua credinţă. Dar, desigur, cauza principală a victoriei creştinismului nu rezidă în aceste împrumuturi, care au favorizat numai răspândirea lui. Ca orice fenomen istoric important, creştinismul a adus şi multe elemente noi, căci altfel n-ar fi putut atrage masele şi n-ar fi putut deveni, în cele din urmă, religia dominantă în bazinul Mării Mediterane.
Deşi a împrumutat foarte mult de la celelalte religii ale antichităţii, creştinismul s-a deosebit totuşi în multe privinţe de ele. Cel puţin în perioada iniţială a existenţei sale, el a renunţat complet nu numai la aducerea de jertfe, dar şi la orice fel de ritual. Spre deosebire de celelalte religii din antichitate, creştinismul respingea categoric orice delimitări etnice în domeniul credinţei, predicile sale adresându-se tuturor triburilor şi popoarelor.
In problemele credinţei, creştinismul a respins la fel de categoric şi barierele sociale. Cei care propagau învăţătura lui Isus se adresau tuturor oamenilor : evreilor şi elenilor, sclavilor şi oamenilor liberi, indiferent de apartenenţă etnică sau de poziţie socială. În sfârşit, creştinismul, care s-a dezvoltat în perioada de descompunere a orânduirii sclavagiste, respingea cu vehemenţă cultura antică şi rânduielile antice, considerându-le ,,păgâne".
Fiind o religie care exprima un protest împotriva antichităţii, el a putut evita soarta celorlalte religii din acea vreme şi a supravieţuit prăbuşirii Imperiului Roman.
Va urma: Datarea izvoarelor privitoare la creştinismul primitiv
Pentru a-şi spori veniturile, clerul creştin a organizat „minuni", a fabricat moaşte şi relicve ale sfinţilor.
Timp de mai bine de 200 de ani au venit credincioşii să se închine la moaştele preacuviosului Simion din Verhoturie. Câteodată cei ce-şi căutau vindecarea străbăteau mii de kilometri ca să ajungă aici. Toţi aveau un singur gând : să se aplece cât mai curând, plini de evlavie, asupra sfintelor moaşte...
Mulţime de oameni veneau la Verhoturie, aducând la mânăstire rublele şi copeicile câştigate prin muncă. Verhoturie era un oraş renumit prin moaştele sale sfinte.
Dar iată însă că la mânăstirea din Verhoturie s-a cerut ca racla cu „moaşte" să fie deschisă. A fost dat de o parte acoperământul preţios al raclei, brodat cu fire de mătase şi de aur. Din racla s-a scos vată, talaş, bucăţi de oase. După aceea racla a fost răsturnată, pentru ca să li se arate celor prezenţi că în ea n-a mai rămas nimic, că moaştele nu existau. Astfel şi-a încheiat existenţa preacuviosul Simion din Verhoturie.
In 1918—1920, în Rusia, au fost deschise, în prezenţa clerului, mai multe racle cu moaşte. Din cele 63 de racle cu „moaşte ale sfinţilor" care au fost deschise, 2 erau goale, în 16 s-au găsit cadavre intrate în putrefacţie sau mumificate, în 18 oase, tencuială, păpuşi din carton, cărămizi, cuie şi alte obiecte, iar în 27 de racle erau oase îngrămădite în dezordine.
La începutul secolului al XlX-lea a fost editat la Paris un „Dicţionar critic al relicvelor", în 3 volume ; din el se putea afla că în unele oraşe din Spania s-ar fi păstrat pene ale cocoşului care, potrivit Evangheliei, a cântat atunci când sf. Petru s-a dezis de Hristos. In unele biserici se arătau chiar „urme" ale lui Hristos, lăsate de el pe pământ când s-a înălţat în cer. Călugării benedictini din Franţa pretindeau că la ei s-ar păstra o „lacrimă" a lui Hristos.
In diferite biserici din Europa occidentală se păstrează 30 de trupuri ale sf. Grigore, 18 capete ale sf. Filip, 2 trupuri, 8 capete, 6 mâini şi picioare ale sf. Ana, 5 trupuri, 6 capete, 17 mâini şi picioare ale sf. Andrei, 4 trupuri şi 8 capete ale sf. stefan, 20 de trupuri şi 26 de capete ale sf. Iulian, 30 de trupuri ale sf. Pancrat, 16 trupuri ale sf. Petru. In medie, la 10 sfinţi reveneau în biserici 60 de trupuri, 50 de capete şi 20 de mâini. Preoţii ortodocşi au îndrăznit chiar să arate moaştele aceluiaşi sfânt în două oraşe diferite. Trupul sf. Mercurie, oştean al Smolenskului, era expus atât la Smolensk cât şi la Kiev, iar trupul sf. Teofil atât la Novgorod cât şi la Kiev.
Creştinismul a împrumutat cel mai mult de la mozaism. El a preluat complet canonul cărţilor sfinte iudaice — Vechiul testament. Chiar şi această denumire s-a dat numai pentru a deosebi Vechiul testament de codicele scrierilor pur creştine — Noul testament. Împreună cu Vechiul testament, creştinismul şi-a însuşit şi cosmogonia biblică. Descrierea vieţii lui Hristos în evanghelii, numele, genealogia sa, locul şi împrejurările naşterii şi activităţii sale, pildele ce-i sânt atribuite, toate acestea nu reprezintă decât o regrupare, mai mult sau mai puţin reuşită, de citate despre venirea lui Mesia luate din prorocii Vechiului testament. Însuşi cuvîntul „Hristos" este traducerea in limba greacă a ebraicului ,,ma-şiah" (mesia), însemnînd „uns".
Noua religie nu numai că a împrumutat multe de la mozaism, dar s-a şi născut în mediul iudaic. Autorul celei mai vechi scrieri creştine, „Apocalipsul sfântului Ioan Teologul", consideră pe iudeii drept-credincioşi din cele 12 seminţii izraelite drept coreligionari ai săi. Mult timp, chiar şi după ruptura definitivă cu iudaismul, creştinii s-au intitulat „adevăratul Israel". Abia în jurul anului 150, la un secol după apariţia creştinismului, apologetul Iustin a putut declara că ,,mai numeroşi sânt creştinii proveniţi din păgâni decât cei proveniţi din iudei".
