Cenzura în spaţiul românesc nu era un fenomen recent, ivit brusc după al doilea război mondial. Dar poate că niciodată ura şi spaima în faţa cuvântului scris nu au atins culmile din timpul regimului comunist. Încă din 1945 au început să fie publicate broşuri ce conţineau publicaţii şi cărţi ce erau scoase din circuitul public şi privat. Argumentul invocat pentru această epurare era defascizarea tipăriturilor, însă în afară de Ion Antonescu şi Corneliu Zelea Codreanu au ajuns pe listă şi nume precum Mircea Eliade şi Dimitrie Gusti.

În 1947, la Bucureşti a avut loc un congres al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, în cadrul căruia a fost înfierată cultura occidentală, considerată „decadentă” şi „intrată în putrefacţie”.Un an mai târziu au fost naţionalizate toate editurile, tipografiile şi fabricile de hârtie, iar guvernul a publicat o nouă listă de autori şi titluri ce intrau sub interdicţia de a fi citite sau deţinute. În document apar şi Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Mircea Vulcănescu.

„Orice hărţi care înglobează între graniţele Republicii Populare Române teritorii ce nu i aparţin sunt interzise. Hărţile din cuprinsul diferitelor lucrări ştiinţifice vor fi puse în acord cu graniţele ţării, prin diferite procedee (haşurare, decupare etc.) dar numai atunci când ele nu pot fi eliminate total. La fel se va proceda cu stema regală sau cu orice alte însemne ale fostei dinastii”, prefaţa lucrării „Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948”, în "Cenzura în spaţiul cultural românesc"

Scopul, acela de a crea o Românie izolată informaţional, era evident: „Influenţele străine se refugiază cu deosebită uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influenţelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în faţa culturii în putrefacţie din ţările capitaliste, împotriva influenţelor reformiste şi revizioniste în teorie şi politică reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru”, spunea Dej în 1948, în cadrul congresului Partidului Muncitoresc Român.


Bibliotecile, "focare de răspândire a culturii socialiste la oraşe şi sate"

Lista autorilor şi a cărţilor indezirabile devea tot mai lungă, îmbogăţindu-se cu nume precum Ion şi Gheorghe Brătianu, Carmen Sylva, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Liviu Rebreanu, dar şi cu lucrările despre Basarabia şi Bucovina şi cărţile semnate de Carol I şi Carol al II-lea.

Potrivit lui Marian Petcu, conferenţiar doctor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, coordonator şi unul dintre autorii lucrării “Cenzura în spaţiul cultural românesc”, până în 1948 au fost scoase din circulaţie 8.779 de lucrări, la care se adaugă autorii a căror întreagă operă era interzisă. Regimul stabilise o nouă menire a bibliotecilor, aceea de a deveni “adevărate focare de răspândire a culturii socialiste la oraşe şi sate”.

“Încercau să şteargă şi în acelaşi timp să recupereze critic. De ce să şteargă? Pentru că lor nu le plăceau comparaţiile. Erau îngăduite numai anumite comparaţii: numai cele din care ieşeau bine. Ei îşi propuseseră, ca şi regimurile anterioare, fasciste, un om nou. O nouă societate, o nouă morală, noi valori. Or, asta presupunea ruperea de trecut. Nu puteau să taie definitiv firul istoric şi atunci a fost o vreme în care se nega tot ceea ce se acumulase, se crease în trecut”, explică el.

În opinia sa, cenzura brutală se explică prin păcatul originar al regimului: “Lumea a uitat că regimurile comuniste se urcă la putere prin lichidarea adversarului politic, deci prin crimă. Ele sunt din capul locului ilegitime. Au conştiinţa ilegitimităţii lor şi de aceea sunt foarte radicale în materie de manifestare liberă, fie că e vorba de literatură, de pictură, de muzică”.


"Sunt convins că dacă am vedea astăzi tot ce au tăiat, ne-am prăpădi de râs"

“Toată producţia de carte era controlată de Partidul Comunist pentru că nici nu era foarte greu. Existau 18 edituri toate. Cele mai multe concentrate la Bucureşti, pentru că ei aşa au lucrat, pe sisteme piramidale, uşor de controlat, cu vârful la Bucureşti. Şi mai aveai Junimea la Iaşi, Dacia la Cluj, deci foarte puţine. Şi atunci au fost dăţi în care anumite tiraje au fost topite, tocate sau arse. Dacă a scăpat ceva indezirabil pentru cenzură, tot tirajul s-a retras”, explică el.

Mici semne ce se iveau prin paginile cărţilor înlocuiau cuvintele tăiate de cenzură: “Ateismul lor mergea până acolo încât în foarte multe opere literare, ori de câte ori apărea cuvântul „preot”, „biserică” sau o descriere de procesiune, se tăia acel pasaj şi se substituia cu o croşetă. Croşeta era o paranteză pătrată cu trei puncte. Deci pentru toate cărţile pe care le găsiţi, editate în perioada comunistă, care au aşa ceva, asta este proba evidentă că cenzorul a intervenit şi a suprimat de acolo ceva care i se părea lui vulnerabil. Unele sunt ridicole. Sunt convins că dacă am vedea astăzi tot ce au tăiat, ne-am prăpădi de râs”.

„Cenzura ajunge la forme delirante. De exemplu, la un moment dat, până şi cel mai mic text cu putinţă, adică o carte de vizită, pentru a fi multiplicată într-o tipografie, avea nevoie de viza cenzorului. Viza cenzurii era o ştampilă rotundă cu litera „T”. Asta însemna „bun de tipar”. Ce puteai să pui subversiv, anticomunist, într-o carte de vizită?”, povesteşte Petcu.


Cibernetica, o ştiinţă burgheză

În anii ’50, întregul fond public de carte a fost împărţit în „Biblioteca interzisă”, „Biblioteca documentară” şi „Biblioteca liberă”.

„Biblioteca interzisă” cuprindea cărţile fasciste, şovine, anticomuniste, antimarxiste, cărţile considerate pornografice, cele de aventuri, ocultiste sau de visuri, manualele şcoalare din perioada 1920 – 1948, lucrările scrise de membrii familiei regale şi operele despre ei, precum şi toţi autorii din listele oficiale anterioare. Toate aceste cărţi au fost depozitate separat, iar fişele lor au fost scoase din catalogul public. Ulterior, pentru consultarea lor era nevoie de acordul scris al conducătorului instituţiei în care lucra solicitantul şi de cel al conducătorului bibliotecii.

„Biblioteca documentară” conţinea cărţi de ştiinţă ale căror autori erau fugiţi din ţară, lucrări etichetate drept „tendenţioase”, lucrările de istorie şi geografie care conţineau problema Basarabiei, lucrările cosmopolite. Ele puteau fi consultate de personalul ştiinţific al universităţilor şi de studenţi cu recomandarea profesorilor respectivi. Fişele acestor cărţi au fost scoase din fişierul public, dar cărţile au rămas pe loc în depozitul respectiv.

Fondurile documentare s-au desfiinţat în 1968, însă cele secrete s-au păstrat până în 1989, deşi deveniseră mai accesibile.

“A fost o vreme în care au fost interzise lucrările sau referinţele la cibernetică. Era considerată o ştiinţă burgheză. Deci tot ce contravenea ideologiei oficiale era interzis. În materie de literatură, era interzis tot ceea ce considerau ei că aduce atingere moralei: nu se vorbea despre opere erotice, homosexualitate, droguri sau dacă erau, ele erau în afara spaţiului comunist. Erau în societatea imperialistă burgheză, aflată în putrefacţie, adică în ţările capitaliste”, explică cercetătorul.
“În materie de cărţi, nu spun că era total interzis. Nu. Dar era umilinţa asta de a lua tot felul de aprobări ca să ajungi la un document care a fost public cândva, nu era secret, nu era corespondenţă intimă”, Marian Petcu


"Cred că spaima lor cea mai mare era asta: comparaţia"

A urmat însă o oarecare liberalizare a vieţii culturale: deşi cenzorii continuau să existe, ei devinseră ceva mai permisivi decât în anii anteriori. În acea perioadă s-au jucat piese de teatru care până atunci fuseseră interzise, ca de exemplu „Rinocerii” de Eugen Ionescu.

“Sunt momente mai respirabile, momente mai puţin respirabile. La noi, momentul mai respirabil este ‘68 – ‘76, după aceea se strânge şurubul progresiv. După ‘68 se întâmplă ceva: sunt eliberaţi din puşcării mulţi deţinuţi politici. Un dezgheţ este cert. Se traduce multă literatură, se importă presă străină. Cumpăram şi eu, de exemplu, foarte multe ziare, reviste, e adevărat, comuniste, “L’ Humanite”, „L’ Unita”. Exista un aparent pluralism. Care la un moment dat dispare. Care a fost argumentul? Economic. De ce să dăm valuta ţării să importăm nu ştiu ce. În realitate, era ideologic, numai în parte economic. Cred că spaima lor cea mai mare era asta: comparaţia. Ieşeau prost din foarte multe comparaţii. Cu ceea ce se întâmpla nu în Occident, nu în lumea capitalistă, ci chiar în lumea comunistă, ieşeau prost din comparaţie”, explică Petcu.

Inventivitatea oamenilor de a face rost de cărţi rare sau interzise a fost pusă la încercare: „Rămăseseră fonduri personale. Dacă ştiai că o persoană are memoriile reginei Maria, cu discreţia totală împrumutai, dădeai înapoi. Cei care aveau relaţii în străinătate mai puteau aduce. Exista obiceiul copierii manuale: anumite pasaje, anumite versuri. De exemplu, la un moment dat sunt interzise câteva poezii ale Anei Blandiana. Dar au ajuns în mediul studenţesc. Şi atunci, cu hârtie indigo, copiativă, scriai în cinci exemplare. Eu le-am primit de la o prietenă de la ASE. Le-am primit şi la rândul meu le-am copiat
şi le-am trimis mai departe. Sigur că exista cenzura corespondenţei, dar nu mi s-a întâmplat nimic”, îşi aminteşte el.

Nici anticariatele nu scăpau de cenzorii care intrau în depozite şi răsfoiau cărţile: o însemnare făcută pe coperta a treia decidea dacă lucrarea rămânea sau nu în circuit.
20.000 de biblii, transformate în hârtie igienică

„Anumite cărţi aveau „şopârle”, cum se spunea în epocă. Exista un limbaj esopic, prin care spuneai ceva printre rânduri. Şi dacă apărea aşa ceva, se ştia imediat, se anunţau cititorii, rude, colegi: uite, a apărut o carte. Nici nu mai era importantă naraţiunea, ci aluzia. Bine, cărţile astea erau retrase uneori din circuitul public şi dacă aveai o relaţie la librărie era bine, ca să-ţi păstreze un exemplar”.

Nu numai fondul public de carte a trecut prin furcile umilitoare ale cenzurii: „S-au confiscat biblioteci întregi, nu cărţi. Eu ştiu cazul profesorului Edgar Papu. I s-a confiscat toată biblioteca. Sigur că unele dintre lucrările confiscate au ajuns peste ani în anticariate, au fost răscumpărate de foştii lui studenţi şi dăruite. Dar este ca şi un viol, să vină cineva în casă să-ţi ia lucrurile tale, în care ai investit bani, sentimente. Au fost numeroase cazuri. Ajungeau în depozitele Securităţii şi rămâneau acolo. Foarte multe dintre ele probabil că mai sunt şi acum, dacă n-or fi fost distruse, tocate, arse”, spune Petcu.

Nu de puţine ori, cenzura a luat forme groteşti: „La un moment dat, Alianţa Evaghelică a trimis în România 20.000 de biblii. Au confiscat tirajul, l-au tocat şi au transformat pasta de hârtie în hârtie igienică”.


"Cămaşa asta a cenzurii nu era perfectă, mai erau şi fisuri"

Privaţiunile îi făceau pe oameni să preţuiască lucruri la care astăzi nu aruncăm o a doua privire: „În ce hal se ajunsese: într-o casă, dacă îţi venea cineva, era de bon ton să ai acolo un catalog de produse din Occident. Deci ceea ce acum aruncăm: eu arunc la ghenă, îl primesc şi-l arunc la gunoi, cum fac foarte mulţi oameni. Exista o voluptate specială de a sta, de a bea o cafea (câteodată cu înlocuitor de cafea, amestec de orz cu năut), de a pălăvrăgi, de a răsfoi şi de a visa. Era o formă de evaziune. Îţi imaginai cum ar fi trăieşti îmbrăcat în hainele acelea, având mobilierul acela, televizorul acela sau aparatul de radio. Erau frunzărite până se tocau”, povesteşte cercetătorul.

„În momentul în care încep să apară aparatele video, erau adevărate ritualuri sociale: să te duci la cineva care are video. Eu am fost undeva la un moment dat, o singură dată, cred că erau 30 de oameni care urmăreau un film aşezaţi pe jos”, îşi aminteşte el.

Setea de lectură, altoită pe o sărăcie a informaţiilor, a dat naştere unui fenomen pe care Petcu îl consideră irepetabil: „Erau cozi la carte. Puteai să stai şi două ore la o coadă la cărţi. Când se afla că vine marfă, lumea se aşeza. Nu conta ce vine, că de multe ori nu ştiai. Noutăţi”.

Multe erau traduceri ale autorilor străini, deoarece cărţi în limbi străine se găseau mai greu, în centrele universitare mari sau la bibliotecile de pe lângă ambasade: „Au fost şi anumite mode, în anii ‘70, chiar ‘80, cu literatura din America Latină, cu cartea SF. Nu am trăit chiar cu capac deasupra, dar totul era controlat, până la nuanţe. Oamenii găseau eschive, debuşeuri. Cămaşa asta a cenzurii nu era perfectă, mai erau şi fisuri”.

Sursa: Evenimentul Zilei