BABA DOCHIA, reprezentare mitică la vârsta senectuţii, identificată cu Gaea, o mare zeiţă agrară, celebrată la începutul lunii martie.

Legendele Dochiei ne introduc în lumea specifică satului vechi. Nelipsitele tensiuni dintre soacră, Baba Dochia, şi nora, sunt valorizate ingenios pentru a reda opoziţia dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care se naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate.

Conform legendelor, Baba Dochia, personificare a timpului îmbătrânit, vrea să-şi urce oile la păşunea montană în plină iarnă, la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora în pădure să-i aducă fragi copţi. Noră-sa găseşte fragi copţi şi îi duce soacrei într-o ulcică. Convinsă că a venit vara, Dochia începe pregătirea turmei de oi pentru a urca la munte. Nu ia în seama sfaturile celorlalţi ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte caruia îi atribuie cuvinte jignitoare. Îşi pune totuşi nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, şi porneşte urcuşul însoţită uneori de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcuşul muntelui, porneşte o ploaie mocănească care nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă, câte unul pe zi, până ramâne în ie. În alte legende Dochia îşi dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre păşune ea ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului. În ziua a douăsprezecea, reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stană de piatră, numite, local, 0ameni de piatră, substanţă primordială a vieţii pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe masive carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Retezat, Semenic şi altele. Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, o răpune pe Dochia, şi o îngheaţă de vie. Moartea Babei Dochia survine în ziua Echinocţiului de Primăvară. Peste trei luni, la Solstiţiul de Vară, aceasta devine zeiţa fecioară, peste alte trei, la Echinocţiul de Toamnă, zeiţa mumă, si, în sfârşit, spre Solstiţiul de Iarnă şi Echinocţiul de Primăvară, zeiţă la vârsta senectuţii, când trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul, în raport de metamorfozele calendaristice ale Marii Zeiţe neolitice. 

[Punem la dispoziţia cititorilor noştri acest articol publicat în perioada interbelică, care tratează despre adevărata semnificaţie a datinii mărţişorului.]

In cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână.

Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor, mărţiguş şi marţ.

Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus şi-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii, şi peste vară să nu-i apuce şi scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele.

Ne naştem, trăim, murim sub soare şi lună de generaţii. Trăim în aceeaşi lume cenuşie, aceleaşi oraşe cenuşii cu aceiaşi oameni cenuşii.

O lume copiată după o altă lume cu oameni care se copiază între ei, dar de fiecare dată când societatea mai face o copie, copia rezultată este mizeră şi neterminată, fără personalitate, fără principii sau valori morale. Astfel ce o va determina pe această maimuţă socială să se întregească, să fie completă? Mass-media îi va oferi aceeaşi educaţie ca şi la restul bipedelor. Rezultatul uluitor este simplu ... o armată de maimuţe cu aceeaşi personalitate, cu valori morale învăţate la televizor şi cu o cultură generală marca post decembristă, pe scurt 100 de oameni cu creierul unui singur om.

Pe acest afiș al FPO-ului (Partidul Libertății austriac, al cărui lider a fost Jorg Haider), Alois Nußbaumer, candidat la alegerile profesionale din landul Salzbourg, este prezentat ca fiind "de rasă pură și autentic".

Sau poate panoul galben cu caractere negre se referă doar la vaca din fundal...?

Precum „Paştele”, „Crăciunul”, „Halloween”, „Anul Nou” şi alte sărbători tradiţionale sau de import, Sf. Valentin este o tentativă de camuflaj a unor obiceiuri păgâne (idolatre, ar spune iudeo-creştinii), obiceiuri ce-au fost pur şi simplu „creştinizate”.

Sf. Valentin provine de la festivalurile păgâne ale Lumii Antice, respectiv Lupercaliile şi sărbătoarea lui Juno Februata. Lupercaliile (cunoscute drept o sărbătoare a "licenţei" sexuale) era celebrată pe 15 februarie în onoarea lui Lupercus, zeul fertilităţii şi al agriculturii, mare vânător de lupi, protectorul turmelor şi al recoltelor. Romanii credeau că Lupercus protejează Roma de haitele de lupi care devorau turmele de animale şi chiar oamenii.

La scurt timp după atentatele din 11 septembrie, una dintre cele mai vechi și reprezentative organizații ale ziariștilor din SUA, Societatea Jurnaliștilor Profesioniști, a redactat un ghid al bunelor practici în materia diversității.

Conținutul respectivului ghid este unul de-a dreptul odios. De exemplu, în cadrul articolele referitoare la terorism, acest ghid încurajează ziariștii să se refere la grupusculele suprematiste albe sau la radicalii anti-avort, ca și cum aceștia ar putea relativiza, în mintea cetățenilor, adevăratele și ucigașele acțiuni teroriste intreprinse de slugoii lui Allah ! Incredibil dar adevărat, ghidul îi îndrumă chiar pe ziariști să dea dovadă de cumpătare în înfierarea teroriștilor musulmani…

Aceste cerințe de-a dreptul orwelliene nu mai au nimic în comun cu informația obiectivă sau constatarea realității, ele impunând denaturarea adevărului într-un scop pur ideologic, respectiv satisfacerea dogmelor politicului corect.

Documentul pe care îl reproducem mai jos dovedește cât se poate de temeinic că așa-zisa Societate a Jurnaliștilor Profesioniști a părăsit domeniul obiectiv al jurnalismului, pentru a se avânta, cu fățărnicie, în cel al propagandei ideologice!

Society of Professional Journalists

Haiti / Republica Dominicană

Componența rasială: 95% negri, 5% metiși / 73% metiși, 16% albi, 11% negri
Populație: 10 033 000 / 10 900 000
PIB: 6,943 miliarde de $ / 44,716 miliarde de $
PIB/cap de locuitor: 790 $ / 4950 $
Indicator al dezvoltării umane: 0.532 (clasat 149 din 180) / 0.777 (clasat 90)
IQ mediu: 72 / 84
Procentaj al ajutorului extern în bugetul Statului: 40% / 0%
Școli primare: 15200, dintre care 90% sunt private, gestionate de ONG-uri străine / -
Grad de alfabetizare: 45% / 89%

Frontiera între Haiti (stânga) și Republica Dominicană (dreapta)

Fără a mai comenta asupra cifrelor de mai sus, reproducem aici un extras dintr-un articol al ziaristului congolez Albert Kisonga Mazakala:

"(...) Haiti a fost prima țară neagră, dacă nu cumva singura care, acum 219 ani, s-a eliberat din lanțurile sclaviei grație geniului militar al liderului Toussaint Louverture. Totuși, departe de a permite dezvoltarea țării, libertatea haitienilor nu le-a folosit decât la implementarea unor regimuri tiranice, la sărăcirea populației și la îmbogățirea conducătorilor. Din punct de vedere rasial, situația din Haiti este similară cu cea a tuturor țărilor din Africa neagră. De unde fireasca întrebare care ne frământă pe toți, în gând: negrii ăștia n-or fi altceva decât niște incapabili? Dacă aș cuteza să formulez această întrebare în public, cu siguranță mulți dintre frații mei de culoare m-ar acuza de rele intenții, fiind cunoscută extrema susceptibilitate care ne caracterizează. Într-adevăr, după o jumătate de secol de independență africană, realizăm subit cât de justă a fost maxima lui Leopold Senghor: emoția este a negrilor, rațiunea, a elenilor. (..)"

Editorialul lui Mihai Conţiu, publicat in Ianurie 2008 în "Moldova Suverană" şi care a rămas, din nefericire, de tristă actualitate:

Banul şi ţiganul mi-au terfelit anul. Anul Nou! Până şi cei mai încăpăţânaţi moldoveni pro-români s-au îngreţoşat urmărind posturile româneşti de televiziune în noaptea de Revelion. (...) România, urmărind posturile TV în noaptea de Revelion, nu mai are specific naţional românesc, ci absolut ţigănesc.

(...)

Folclorul românesc, muzica de la ora actuală în general, se reperează în manele. Ţăranul român ascultă manele, idioţii din stadioane „suferă" în ritm de manea, politicienii la fel, soldaţii români dislocaţi în contingentele NATO îi învaţă pe cei americani să joace-n ritm manelist, iar Românaşii oficiali fac politică pe ritm de manele la Bruxelles, Paris, Londra sau în SUA, asta până le-o ieşi „cazaciocul" pe nas! După programul de Revelion manelist, bine împănat cu bulanele, ţâţele şi buricele muieruştilor şi nemuieruştilor invitate-n studiou, PRO TV-ului „ştirist" a început să i se rupă inima de bieţii români intoxicaţi cu alcool, înzăpeziţi, omorâţi sau uitaţi de autorităţi. Care autorităţi, nene? Alea care v-au lăsat să faceţi pipi pe o ţară sau, mă rog, pe o hartă de ţară?

BOURA, mască zoomorfă îmbrăcată la Crăciun de un fecior al Cetei de colindat, substitut al divinităţii care moare şi renaşte la Anul Nou. (...)

BLOJ, zeu patern la vârsta senectuţii în cetele masculine de colindători, mascat sau îmbrăcat altfel decât ceilalţi cetaşi. (...)

BOADNICU, trup neînsufleţit al zeului Crăciun, substituit de un copac care moare violent prin tăiere, şi renaşte, printr-un rit funerar de încinerare, la sărbătorile Solstiţiului de Iarnă. (...)

BUTUC DE CRĂCIUN, trup neînsufleţit al zeului vegetaţiei care moare violent prin tăiere a arborelui, şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun. (...)

BUTURUGA DE CRĂCIUN, atestată la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi, este substitutul zeului fitomorf, specific civilizaţiei lemnului, reprezentat de un trunchi obţinut din tăiatul (moartea) unui brad, ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea şi renaşterea anuală a divinităţii. (...)

LUP, totem al dacilor şi important reper de măsurare a timpului în Calendarul Păgân.  (...)

MOŞ AJUN, reprezentare mitică ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii, frate mai mic al lui Crăciun, celebrat pe 24 decembrie. (...)

SIVA, zeu sacrificat prin substituţie la Solstiţiul de Iarnă.  (...)

SOARE, personificare a astrului zilei dedicat divinităţii Crăciun.  (...)

SORCOVA, divinitate invocata de copii în prima zi a anului să aducă oamenilor viaţă lungă, sănătate şi prosperitate. (...)

VERGELATOR (Vestitor de Anul Nou), persoană, femeie sau bărbat, care invoca divinitatea prezicătoare despre ceea ce avea să se întâmple în noul an. (...)

CRĂCIUN, zeu solar indo-european, specific teritoriilor locuite de traco-daci, similar zeului roman Saturn si zeului iranian Mithra.

Determinativul de "moş" indica vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Solstiţiul de Iarnă. Divinitatea se naşte împreună cu timpul la Solstiţiul de Iarnă, trăieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte la începutul anului următor. În Calendarul Păgân vârsta zeităţilor este apreciată prin numărarea zilelor de la naşterea Anului, numit, la Solstiţiul de Iarnă, An Nou. Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un pastor bătrân cu barbă de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. 

Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, datinilor şi riturilor ciclului păgân al Sărbătorilor de Iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.

Numele de Crăciun provine de la indo-europeanul kro-cul, adică butuc.

Ca divinitate arhaică, Bătrânul Crăciun este înfăţişat printr-un strămoş de o vârsta nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit - o fizionomie de mască milenară. Imaginea lui simbolică face parte iniţial din galeria arheilor divini ce au instaurat a doua gerontocraţie fratriarhală după modelul primei, cea a Fărtaţilor.

"Munţii sunt întunecaţi. Împreună cu pădurile, formează un ansamblu aproape uniform sub straturile de zăpadă. Doi oameni acoperiţi de blănuri înaintează în aceste pustietăţi albe—albastre ale peisajului hivernal. Primul, de o vârsta înaintată, înalt, uscăţiv, cu o barbă căruntă, pare să reziste cu mândrie anilor. O sabie se leagănă la şoldul său, iar spatele îi este acoperit de un scut din bronz din belşug ornamentat."

Continuarea aici .