Mithraism si Crestinism (I)

Mithra, zeu oriental, patron al unei religii de mistere, apare în lumea romana din Iranul legendar al magilor, în vremea în care amurgul acestei lumi începea sa-si anunte prezenta în Istorie. Cultul sau, lipsit de dansurile orgiastice si de obscenitatile celorlalte culte de mistere, s-a extins în cea mai mare parte a vastului Imperiu roman. Sub Antonini si Severi, el atinge o mare dezvoltare, având si o literatura, azi — din nefericire — pierduta.

Raspândirea mithraismului continua pâna la sfârsitul secolului al III-lea si începutul celui de al IV-lea e.n., când, desi nu face parte din religiile de stat, se identifica cu religia Soarelui, declarata de împaratul Aurelian religie oficiala a statului roman. Diocletian, Galeriu, Maximian si Constantin consacra lui Mithra un templu la Carnutum pe Dunare, cu inscriptia „Dio, soli invicto Mithrae fautori imperii" (zeul Soarelui neînvins, Mithra, protectorul Imperiului).

Mai târziu, împaratul Iulian, care face din Mithra „pazitorul sufletului sau", încearca sa impuna în imensul sau stat religia lui Mithra, dar în urma mortii sale, întâmplata în expeditia contra lui Sapon, mithraismul va pierde nu numai pe ultimul, ci si pe cel mai însemnat ocrotitor al sau. Imparatii Gratian si Teodosie vor începe persecutiile împotriva mithraistilor si distrugerea mithraeumurilor (biserici mithraice). Ultimele încercari ale mithraismului de a se uni cu alte culte spre a putea rezista mai usor au fost zadarnice. Crestinii nu puteau tolera concurenta sa si mai ales nu puteau ierta multele analogii dintre crestinism si mithraism.

Astfel, precum Moise loveste stânca cu toiagul si izvoraste apa, tot asa Mithra o sageteaza si apa tâsneste. Ca si Ilie Tesviteanul, el se înalta la cer într-un car de foc. La nasterea sa, ca si la cea a lui Hristos, vin pastori sa-l adore. Simbolurile animalelor mithraice : leul, taurul si vulturul se repeta la crestini ca simboluri ale evanghelistilor Marcu, Luca si Ioan. Soarele si Luna, care stau alaturi de Mithra pe basoreliefuri, apar în primele reprezentari iconografice ale rastignirii hristice. Eonul mithraic poarta cheile cerului, ca si apostolul Petru. Apoi ambele religii aveau comun botezul prin scufundare (nu stropire), agheasma, descoperirea icoanelor din altar în sunetul clopotelului, sarbatorirea duminicii, nasterea zeului mântuitor la 25 decembrie, dogma nemuririi sufletului, învierea si judecata viitoare, existenta raiului în sferele superioare ale cerului si a iadului cu demoni în adâncurile pamântului, o morala imperativa, precum si faptul ca credinciosii ambelor culte se numeau între ei frati si se priveau ca atare. Ca si Hristos, Mithra era socotit mijlocitor între credincios si divinitatea nevazuta ; precum Mithra era socotit zeul luminii, Hristos e numit lumina lumii.

Aceste concordante sânt remarcate de timpuriu atât de necrestini, cât si de crestini, care, motivând ca mithraistii l-ar fi atâtat pe împaratul Galeriu la o persecutie împotriva lor, încep atacurile contra adoratorilor lui Mithra, distrugându-le locasurile cultice si arzându-le cartile.

In 377, de pilda, la Roma, prefectul Gracchus, spre a face dovada de sinceritatea adeziunii sale la crestinism, înainte de a primi botezul, distruge o cripta cu toate obiectele sacre ale mithraeumilor. Multi dintre „parintii" mithraisti si-au,aflat, în atare împrejurari, locas de vesnicie în altarele subterane ale mithraeumilor, în care liturghiasera o viata întreaga în cinstea celui care, conform nadejdilor lor, avea sa apara la „sfârsitul veacurilor" pe norii cerului spre a savârsi învierea generala si judecata de apoi. Când în urma sapaturilor facute de crestini în Alexandria veacului al IV-lea, spre a transforma un mithraeum în biserica crestina, sânt descoperite lânga altar oasele unor asemenea martiri ai mithraismului, slujitorii noului cult au raspândit zvonul ca mithraistii ar fi practicat jertfele omenesti sau chiar antropofagia. Descoperiri asemanatoare s-au facut si în alte mithraeumuri.

- va urma -