Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice (I). Falx dacica.

Articol publicat cu încuviințarea autorului, dl. Cătălin Borangic. Întregul material, în format PDF, poate fi descărcat AICI

Războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106 au scos în evidenţă nu numai însuşirile războinice ale ramurii de nord a tracilor, dacii, ci şi o adaptare locală a unei săbii curbe cunoscută în antichitate sub numele de falx.

Spre deosebire de pumnalul sica, creaţie indiscutabilă a tracilor, sabia încovoiată, aşa numita sabie-seceră, nu a fost specifică doar spaţiului trac, ea fiind cunoscută şi de tracii sud-dunăreni, de greci şi de macedoneni, de lycieni sau de unele triburi celtice . Faima ei însă, în Antichitate, a fost dată de utilizarea ei de către daci, îndeosebi în ultimul secol de existenţă a statului dac.

Probabil la origine o simplă seceră, falx dacica a suferit modificări succesive, cum putem deduce din existenţa unor forme de falx în orizonturi cronologice mai vechi , ajungând la dimensiuni impresionante şi forme elaborate spre sfârşitul regalităţii dacice. Transformarea secerii de bronz într-o sabie curbată a coincis cu trecerea de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului, epocă dominată de un metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă şi poate fi pusă pe seama nevoii de adaptare a unor luptători simpli, puşi în faţa unor situaţii tactice noi. Evoluţia armei poate fi urmărită în două direcţii, una din care a derivat falcata, cunoscută şi utilizată în întregul bazin mediteranean  şi o a doua linie directoare de evoluţie care a dus spre o sabie de mai mari dimensiuni, cu lama alungită, curbată mai accentuat şi cu tăişul pe partea concavă, utilizată cu precădere la nord de Dunăre.