Divinitati arhaice din preajma noului An

Written by Admin

Thursday, 31 December 2009 02:00

BOURA, mască zoomorfă îmbrăcată la Crăciun de un fecior al Cetei de colindat, substitut al divinităţii care moare şi renaşte la Anul Nou. (...)

BLOJ, zeu patern la vârsta senectuţii în cetele masculine de colindători, mascat sau îmbrăcat altfel decât ceilalţi cetaşi. (...)

BOADNICU, trup neînsufleţit al zeului Crăciun, substituit de un copac care moare violent prin tăiere, şi renaşte, printr-un rit funerar de încinerare, la sărbătorile Solstiţiului de Iarnă. (...)

BUTUC DE CRĂCIUN, trup neînsufleţit al zeului vegetaţiei care moare violent prin tăiere a arborelui, şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun. (...)

BUTURUGA DE CRĂCIUN, atestată la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi, este substitutul zeului fitomorf, specific civilizaţiei lemnului, reprezentat de un trunchi obţinut din tăiatul (moartea) unui brad, ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea şi renaşterea anuală a divinităţii. (...)

LUP, totem al dacilor şi important reper de măsurare a timpului în Calendarul Păgân. (...)

MOs AJUN, reprezentare mitică ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii, frate mai mic al lui Crăciun, celebrat pe 24 decembrie. (...)

SIVA, zeu sacrificat prin substituţie la Solstiţiul de Iarnă. (...)

SOARE, personificare a astrului zilei dedicat divinităţii Crăciun. (...)

SORCOVA, divinitate invocata de copii în prima zi a anului să aducă oamenilor viaţă lungă, sănătate şi prosperitate. (...)

VERGELATOR (Vestitor de Anul Nou), persoană, femeie sau bărbat, care invoca divinitatea prezicătoare despre ceea ce avea să se întâmple în noul an. (...)

BOURA, mască zoomorfă îmbrăcată la Crăciun de un fecior al Cetei de colindat, substitut al divinităţii care moare şi renaşte la Anul Nou. Boura se naşte simbolic la Solstiţiul de Iarnă (confecţionarea şi îmbrăcarea măştii), petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori în timpul colindatului, moare violent, prin lovire cu ciomagul, şi renaşte. Boura acţionează independent, conform rangului său divin: nu se supune, asemănător celorlalţi membri ai cetei, ordinelor date de Vătaf; se amuză speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de ceată (anturajul ei divin), face loc şi apără membrii cetei în timpul colindatului, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine; ocupă, la ospeţe, locul de cinste din capul mesei. Masca este compusă din cap, corp şi un băţ (picior) care o sprijină în pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, beţe, clopoţei, flori artificiale, un bot nedefinit (lup, cal, iepure, capră, pasăre) din lemn, numit Cioc, pe care purtătorul măştii îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o barză cu ajutorul unor sfori ascunse, şi o barbă de ţap confecţionată din piele de iepure. Corpul Bourii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusuta ca un sac, pe care sunt prinse numeroase panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, masca Bourii lasă să i se vadă în partea de jos capătul băţului care o sprijină, cioplit ca un phalus, şi gleznele feciorului care o îmbracă. Masca şi poziţia aplecată a celui care o poartă redau imaginea unui ciudat patruped.

BLOJ, zeu patern la vârsta senectuţii în cetele masculine de colindători, mascat sau îmbrăcat altfel decât ceilalţi cetaşi. Bloj-ul, personaj necuvântător al cetelor de feciori, fertilizează cu phalusul de lemn legat la brâu natura înconjurătoare.

BOADNICU, trup neînsufleţit al zeului Crăciun, substituit de un copac care moare violent prin tăiere, şi renaşte, printr-un rit funerar de încinerare, la sărbătorile Solstiţiului de Iarnă. În Ajunul Crăciunului bărbatul tăia un copac din pădure şi îl aducea în casă. Seara, capul familiei cu Boadnicu în braţe, femeia cu o tipsie încărcată cu mâncăruri şi diferite fructe (stafide, pere etc.) şi copiii ieşeau în curte, la strejeru (par în mijlocul ariei de care se leagă caii la treieratul grâului). Acolo, după ce se punea pe tipsia sprijinită pe strejeru o turtă în aluatul căreia s-a introdus o monedă de argint, bărbatul mulţumeşte Boadnicului: Vin sa cinăm cu belşug, cu noroc, cu sănătate şi cu tot ce ai dat! Revin în casă, ard puţin Boadnicul pe vatră, urmând ca zi de zi, până la Echinocţiul de Primăvară, să fie ars în întregime. Membrii familiei se aşezau la masă, mâncau câte un căţel de usturoi ca să fie sănătoşi de-a lungul anului şi tăiau turta sacră în mai multe bucăţi; una pentru Boadnicu, una pentru vite şi câte una pentru fiecare persoană din casă. Se consideră că cine găseşte moneda de argint va fi norocos în Noul An. La masa din Ajunul Crăciunului se bea sau se gustă obligatoriu vin.

BUTUC DE CRĂCIUN, trup neînsufleţit al zeului vegetaţiei care moare violent prin tăiere a arborelui şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun. În Ajunul şi ziua de Crăciun se ardea pe vatră lemn de cer (Quercus ceris) iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. În zicalele şi expresiile populare, actele rituale şi practicile magice Butucului de Crăciun au semnificaţie funerară: a-l lega butuc se spune despre omul legat şi imobilizat ca un mort; la întocmirea arborilor genealogici Butuc este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam; Butucul roţii carului in care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care, la om şi animale, înseamnă cap desprins de trup; substitutul omului mort departe de casă şi de ţară care se înhuma în cimitirul satului este Butucul din lemn îmbrăcat cu hainele mortului. Incinerarea Butucului la Crăciun, punerea ramurii verzi la stâlpii porţilor şi caselor, grajdurilor şi stânelor pentru a le apăra de forţele malefice, precum şi fertilizarea lanurilor de grâu cu Sulul împodobit al războiului de ţesut sunt reminiscenţe ale unei străvechi civilizaţii a lemnului.

BUTURUGA DE CRĂCIUN, atestată la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi, este substitutul zeului fitomorf, specific civilizaţiei lemnului, reprezentat de un trunchi obţinut din tăiatul (moartea) unui brad, ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea şi renaşterea anuală a divinităţii. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nemurirea divinităţii, obţinuta prin moartea şi renaşterea (tăiatul Buturugii şi incinerarea ei), a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit după modelul occidental.

LUP, totem al dacilor şi important reper de măsurare a timpului în Calendarul Păgân. Stabilitatea comportamentului său de reproducere, păstrat în forme neschimbate de-a lungul mileniilor, realitate confirmată şi de zicala Lupul îşi schimbă blana, dar năravul ba, ferocitatea cu care îşi procură hrana, demnitatea, reflectată astăzi de neputinţa omului de a-l dresa pentru a-l aduce sub cupola circului să sară prin cerc pentru o bucată de carne etc. sunt trăsături care aveau să-l propulseze, în Antichitate, în rândul divinităţilor. La latitudinea geografică a teritoriului tracic, Lupii se strâng în haite unde se cunosc, se îndrăgesc şi se aleg perechile. Peste aproximativ o lună de zile, între 14-21 noiembrie, încep împerecherile care se întind pe o perioada îndelungată de timp, ultimele având loc la între 29-31 ianuarie. După o perioadă de gestaţie de 62-63 de zile, lupoaicele fată târziu, după oi, capre şi căprioare, când au carne fragedă pentru căţei. Ei duc apoi o viaţă familială (Lupul, Lupoaica şi puii de Lup) pâna la constituirea haitei când noua generatie participă la atacarea şi prinderea prăzii. La sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie, unde apare, în Colindul popular, cea mai mare concentrare a sărbătorilor şi obiceiurilor dedicate Lupului, Noaptea Strigoilor, supravieţuieşte un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, Anul Nou Dacic. În Platforma Luncani (jud. Hunedoara), în imediata apropiere a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat în forma de cerc, confecţionat dintr-o ţesătură în care se puneau dinţi pisaţi de lup, numit gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau numiţi Lupu, în cadrul unui ritual arhaic. El însoţeşte sufletul omului nu numai în Existentata, ci şi în Preexistenţă şi Postexistenţă. Există o tainică legătură între Lup şi astrul lunar, la care se uită fascinat şi urlă ca şi cum şi-ar dori ceva anume.

MOŞ AJUN, reprezentare mitică ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii, frate mai mic al lui Crăciun, celebrat pe 24 decembrie.

SIVA, zeu sacrificat prin substituţie la Solstiţiul de Iarnă. La Revelion sau în ziua de Anul Nou colindul din unele zone etnografice autohtone cu capul porcului jertfit la 20 decembrie se numea Siva, Puiul Sivei. Ceremonialul cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătit cu inele, cercei, brăţari, flori în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa zeului Siva în pădurile de fag şi stejar; coborârea în vale pentru a bea apă; moartea violentă şi încinerarea corpului; judecarea lui Siva de un juriu în care apar, adesea, Bătrânul Crăciun; urarea La mulţi ani! şi primirea darului.

SOARE, personificare a astrului zilei dedicat divinităţii Crăciun. În păgânismul autohton, Soarele are trăsaturi fizice şi calităţi umane: Soarele dimineaţa, când se scoală, e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede ce se face pe lume, până seara capătă o barbă albă, până la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil; Soarele e om. Acolo în mare are soţie; Soarele e flăcău, e curat. Pe dânsul tare l-a vrut Luna, şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea. Atunci Soarele i-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul. Înclinaţia erotică a Soarelui, relaţia incestuoasa cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente în legendele, basmele şi baladele autohtone. Uneori Soarele e bărbat însurat cu Luna, pe care o întâlneşte numai în nopţile când aceasta se primeneşte şi nu apare pe firmament; alteori Soarele şi Luna sunt fraţi, iar din căsătoria lor incestuoasă au rezultat stelele.

SORCOVA, divinitate invocata de copii în prima zi a anului să aducă oamenilor viaţă lungă, sănătate şi prosperitate. Copiii pornesc câte doi-trei colindatul prin vecini, în timp ce recită textul augural:

Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să-mbătrâniţi,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata.
La anul şi la mulţi ani!

VERGELATOR (VESTITOR DE ANUL NOU), persoană, femeie sau bărbat, care invoca divinitatea prezicătoare despre ceea ce avea să se întâmple în noul an. În seara Anului Nou, la sunetul buciumului sau al trâmbiţei, se strângeau fetele şi feciorii, tinerii şi bătrânii la o gospodărie dinainte aleasă. După cinstirea oaspeţilor, Vergelatorul aşeza pe masă un ciubăr cu apă neîncepută în care participanţii aruncau câte un obiect însemnat (inel, cercel, bumb etc.), bătea cu Vergelele în marginea ciubărului, ca toacă, şi recita un colind-urare de bună stare în Noul An. Un băiat, de zece-treisprezece ani, scotea din ciubăr primul obiect care, după ce era recunoscut de proprietarul sau, Vergelatorul îi prorocea că norocul i-l va aduce, în anul care începe. Operaţiunea se repeta pâna se scoteau toate obiectele din apă şi se terminau aducătorii de noroc. Obiceiul, atestat sub diferite forme în spaţiul tracic, supravieţuieşte astăzi în noaptea de Revelion sub forma jocurilor de noroc (carţi, zaruri, table, ruletă), a plăcintei cu surprize etc.