Ancestral

CRĂCIUN, MOȘ AJUN, BOURA, BLOJ, BOADNICU, BUTUC DE CRĂCIUN, BUTURUGA DE CRĂCIUN, SIVA, SOARELE

CRĂCIUN, zeu solar indo-european, specific teritoriilor locuite de traco-daci, similar zeului roman Saturn si zeului iranian Mithra. Determinativul de "moş" indica vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Solstiţiul de Iarnă. Divinitatea se naşte împreună cu timpul la Solstiţiul de Iarnă, trăieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte la începutul anului următor. În Calendarul Păgân vârsta zeităţilor este apreciată prin numărarea zilelor de la naşterea Anului, numit, la Solstiţiul de Iarnă, An Nou. Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un pastor bătrân cu barbă de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic.

Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, datinilor şi riturilor ciclului păgân al Sărbătorilor de Iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.

Numele de Crăciun provine de la indo-europeanul kro-cul, adică butuc.

Astfel ziua urmează zilelor, trecând peste noaptea întunecată. Soarele revine după obscuritate, Primăvara se va reîntoarce după lunga iarnă înghețată. Primim cu bucurie Noul An, ce ia locul anului scurs. Și, conștienți că suntem doar zale în lanțul Neamului nostru, vom prelungi spre eternitate lineajul străbunilor.

La data de 21 iunie, ora 20.16, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90 grade. Este momentul Solstiţiului de Vară, ce marchează începutul verii astronomice.

Pământul execută atât o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor păstrează (în prima aproximaţie) o poziţie fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului (numit planul eclipticii) cu 66 grade şi 33 minute. Datorită acestui fenomen, cele 2 emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor.

Zile din ce în ce mai calde, vremea însămânţării, sărbătoarea vieţii, iată frumuseţile Echinocţiului de Primăvară, cunoscut în mitologia europeană drept Ostara !

Odată cu sfârşitul iernii, vremea se îmblânzeşte, vitregiile ei îşi pierd treptat puterea, iar noi privim Soarele cu încredere şi speranţă. In aceasta perioada, cei din Neamul nostru simt nevoia instinctivă de a se reînoi. E vremea “curăţeniei de primăvară”, a grădinăritului. Toate acestea nu reprezintă o simplă coincidenţă, ci sunt mai degrabă impulsuri ancestrale, sădite adânc în spiritul Neamului. Care sunt sensurile, tâlcurile acestei străvechi sărbători ? De unde vine Ostara ? Ce semnifică iepuraşii, ouăle, copiii…? Haideţi să re-descoperim împreună această sărbătoare, Ostara!

[Punem la dispoziţia cititorilor noştri acest articol publicat în perioada interbelică, care tratează despre adevărata semnificaţie a datinii mărţişorului.]

In cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână.

Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor, mărţiguş şi marţ.

Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus şi-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii, şi peste vară să nu-i apuce şi scuture frigurile. Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele.

DRAGOBETE, zeu al dragostei cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă: 24 sau 28 februarie, 1 sau 25 martie.

Identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Asemuit cu un flăcău frumos și iubăreț, acesta umblă prin pădure și săruta felele. La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile în care își vor crește puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor.

Precum „Paştele”, „Crăciunul”, „Halloween”, „Anul Nou” şi alte sărbători tradiţionale sau de import, Sf. Valentin este o tentativă de camuflaj a unor obiceiuri păgâne (idolatre, ar spune iudeo-creştinii), obiceiuri ce-au fost pur şi simplu „creştinizate”.

Sf. Valentin provine de la festivalurile păgâne ale Lumii Antice, respectiv Lupercaliile şi sărbătoarea lui Juno Februata. Lupercaliile (cunoscute drept o sărbătoare a "licenţei" sexuale) era celebrată pe 15 februarie în onoarea lui Lupercus, zeul fertilităţii şi al agriculturii, mare vânător de lupi, protectorul turmelor şi al recoltelor. Romanii credeau că Lupercus protejează Roma de haitele de lupi care devorau turmele de animale şi chiar oamenii.

Articol publicat cu încuviințarea autorului, dl. Cătălin Borangic. Întregul material, în format PDF, poate fi descărcat AICI

Componentă de bază a societăţilor preistorice şi antice, latura marţială a vieţii cotidiene s-a mulat întotdeauna pe nivelul tehnologic al comunităţilor cărora aparţineau şi în acelaşi timp şi-a asumat şi a răsfrânt înapoi un imens bagaj simbolistic, mistic şi spiritual. Înţelegerea legăturii dintre arme şi spiritualitate nu poate fi făcută fără o incursiune în arsenalele epocilor istorice, cercetare care la rândul ei nu poate fi unilaterală.

Pentru completarea întregului ansamblu cu caracter magico-religios care conţine arme, în speţă cele curbe, este necesară o abordare diversă a problematicii, adesea pe teritorii insuficient cunoscute sau susceptibile la variate interpretări. Rolul armelor în viaţa spirituală a dacilor devine evident dacă sunt puse în valoare toate elementele, aparent minore şi disparate, care compuneau universul mitic, ritualic şi marţial al acestora. Încercarea de a surprinde implicarea armelor curbe în viaţa religioasă a comunităţilor în discuţie, pare de neconceput fără o analiză, oricât de sumară, a modelului originar al armelor curbe şi a implicaţiilor psiho-sociale ale acestora.

Articol publicat cu încuviințarea autorului, dl. Cătălin Borangic. Întregul material, în format PDF, poate fi descărcat AICI

Una dintre cele mai interesante şi, în acelaşi timp, puţin cunoscute arme curbe ale tracilor este reprezentată de o sabie lungă, mânuită cu două mâini, cu lama de mari dimensiuni şi cu tăişul pe o singură parte a acesteia, numită rhomphaea, apărută în zona mulţilor Rodopi începând cu secolul al IV-lea a. Chr. , perioadă când sunt datate cele mai multe descoperiri şi a cărei utilizare se întinde până în secolele III-II a. Chr., când se pare că utilizarea lor de către traci, nu mai este vizibilă, consecinţă a pierderii independenţei acestora în faţa înainătrii romane şi, implicit, a scăderii puterii lor militare. În diferite forme însă conceptul de armă cu lama lungă şi pe o singură parte, utilizată cu ambele mâini, a fost fie preluat, fie "reinventat" în epoci istorice ulterioare şi diferite zone geografice, spaţiului sud -tracic rămânându-i primatul utilizării acesteia, precunşi morfologia extrem de elaborată originală. În această categorie ar putea fi considerate multitudinea de coase de luptă mânuite de războinicii şi aciliaţii lor ilustraţi pe metopele monumentului de la Adamclisi, dar şi pe o serie de monede romane ulterioare încheierii celui de-al doilea război dacic al lui Traian (103 a. Chr.).

Etimologia termenului rhomphaea, care, potrivit autorilor antici, înseamn "o sabie mare de tip tracic", este pusă în legătură cu latinescul * rumpere, "a rupe", "a sparge" ceea ce, într-o traducere aproximativă, ar putea desemna rhomphaea ca fiind "cea care rupe [sparge]". O atare denumire este mai mult decât ilustrativ pentru funcţia şi modul ei de utilizare şi aruncă mai multă lumină asupra acestei arme insuficient cunoscute. Acest impediment a avut ca rezultat considerarea ei ca fiind o suliţă, probabil din cauza lungimii mari, de până la doi metri, sau a formei ei alungite, de către unii istorici, aspect care vine înă în contradicţie cu afirmaţia lui Titus Livius potrivit căruia rumpiaele tracilor (arme de o nemaipomenit lungime) se împiedicau în ramurile împletite în toate părţile .

Ca și în anii anteriori, Societatea Gebeleizis vă pune la dispoziție un nou tiraj al Calendarului Păgân Dacic.  La această ediție, elementul inedit îl constituie nouă grafică, reprezentându-l pe zeul suprem Gebeleizis.

Reamintim că acest calendar este unicat în România, fiind o alternativă la calendarul iudeo-creștin al Bisericii Ortodoxe.

Calendarul poate fi comandat pe site-ul Prăvăliei Identitare, la prețul de 15 lei.

Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, datinilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.

Numele de Crăciun provine de la indo-europeanul kro-cul, adică butuc.

Ca divinitate arhaică, Bătrânul Crăciun este înfăţişat printr-un strămoş de o vîrstă nedeterminată, pe chipul căruia timpul a încremenit - o fizionomie de mască milenară. Imaginea lui simbolică face parte iniţial din galeria arheilor divini ce au instaurat a doua gerontocraţie fratriarhală după modalul primei, cea a Fărtaţilor.

CRĂCIUN, zeu solar indo-european, specific teritoriilor locuite de traco-daci, similar zeului roman Saturn si zeului iranian Mithra. Determinativul de "moş" indica vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Solstiţiul de Iarnă. Divinitatea se naşte împreună cu timpul la Solstiţiul de Iarnă, trăieşte 365 de zile, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte la începutul anului următor. În Calendarul Păgân vârsta zeităţilor este apreciată prin numărarea zilelor de la naşterea Anului, numit, la Solstiţiul de Iarnă, An Nou. Crăciun este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un pastor bătrân cu barbă de omăt, vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic.

MOȘ AJUN, reprezentare mitică ajunsă, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii, frate mai mic al lui Crăciun, celebrat pe 24 decembrie.


BOURA, mască zoomorfă îmbrăcată la Crăciun de un fecior al Cetei de colindat, substitut al divinităţii care moare şi renaşte la Anul Nou. Boura se naşte simbolic la Solstiţiul de Iarnă (confecţionarea şi îmbrăcarea măştii), petrece şi se desfată împreună cu ceata de feciori în timpul colindatului, moare violent, prin lovire cu ciomagul, şi renaşte. Boura acţionează independent, conform rangului său divin: nu se supune, asemănător celorlalţi membri ai cetei, ordinelor date de Vătaf; se amuză speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de ceată (anturajul ei divin), face loc şi apără membrii cetei în timpul colindatului, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine; ocupă, la ospeţe, locul de cinste din capul mesei. Masca este compusă din cap, corp şi un băţ (picior) care o sprijină în pământ. Capul are două coarne de bovină împodobite cu panglici, beţe, clopoţei, flori artificiale, un bot nedefinit (lup, cal, iepure, capră, pasăre) din lemn, numit Cioc, pe care purtătorul măştii îl deschide şi îl închide, clămpănind ca o barză cu ajutorul unor sfori ascunse, şi o barbă de ţap confecţionată din piele de iepure. Corpul Bourii este confecţionat dintr-o faţă de masă, cusuta ca un sac, pe care sunt prinse numeroase panglici şi basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasăre şi o coadă în spate. Trasă peste cap, masca Bourii lasă să i se vadă în partea de jos capătul băţului care o sprijină, cioplit ca un phalus, şi gleznele feciorului care o îmbracă. Masca şi poziţia aplecată a celui care o poartă redau imaginea unui ciudat patruped.


BLOJ, zeu patern la vârsta senectuţii în cetele masculine de colindători, mascat sau îmbrăcat altfel decât ceilalţi cetaşi. Blojul, personaj necuvântător al cetelor de feciori, fertilizează cu phalusul de lemn legat la brâu natura înconjurătoare.


BOADNICU, trup neînsufleţit al zeului Crăciun, substituit de un copac care moare violent prin tăiere, şi renaşte, printr-un rit funerar de încinerare, la sărbătorile Solstiţiului de Iarnă. În Ajunul Crăciunului bărbatul tăia un copac din pădure şi îl aducea în casă. Seara, capul familiei cu Boadnicu în braţe, femeia cu o tipsie încărcată cu mâncăruri şi diferite fructe (stafide, pere etc) şi copiii ieşeau în curte, la strejeru (par în mijlocul ariei de care se leagă caii la treieratul grâului). Acolo, după ce se punea pe tipsia sprijinită pe strejeru o turtă în aluatul căreia s-a introdus o monedă de argint, bărbatul mulţumeşte Boadnicului: Vin sa cinăm cu belşug, cu noroc, cu sănătate şi cu tot ce ai dat! Revin în casă, ard puţin Boadnicul pe vatră, urmând ca zi de zi, până la Echinocţiul de Primăvară, să fie ars în întregime. Membrii familiei se aşezau la masă, mâncau câte un căţel de usturoi ca să fie sănătoşi de-a lungul anului şi tăiau turta sacră în mai multe bucăţi; una pentru Boadnicu, una pentru vite şi câte una pentru fiecare persoană din casă. Se consideră că cine găseşte moneda de argint va fi norocos în Noul An. La masa din Ajunul Crăciunului se bea sau se gustă obligatoriu vin.


BUTUC DE CRăCIUN, trup neînsufleţit al zeului vegetaţiei care moare violent prin tăiere a arborelui şi renaşte printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun. În Ajunul şi ziua de Crăciun se ardea pe vatră "lemn de cer" iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. În zicalele şi expresiile populare, actele rituale şi practicile magice Butucului de Crăciun au semnificaţie funerară: a-l lega butuc se spune despre omul legat şi imobilizat ca un mort; la întocmirea arborilor genealogici Butuc este numele strămoşului din care coboară spiţele de neam; Butucul roţii carului in care se înfig spiţele din lemn se numeşte şi căpăţână, termen care, la om şi animale, înseamnă cap desprins de trup; substitutul omului mort departe de casă şi de ţară care se înhuma în cimitirul satului este Butucul din lemn îmbrăcat cu hainele mortului. Incinerarea Butucului la Crăciun, punerea ramurii verzi la stâlpii porţilor şi caselor, grajdurilor şi stânelor pentru a le apăra de forţele malefice, precum şi fertilizarea lanurilor de grâu cu Sulul împodobit al războiului de ţesut sunt reminiscenţe ale unei străvechi civilizaţii a lemnului.


Buturuga de Crăciun, atestată la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi, este substitutul zeului fitomorf, specific civilizaţiei lemnului, reprezentat de un trunchi obţinut din tăiatul (moartea) unui brad, ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea şi renaşterea anuală a divinităţii. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nemurirea divinităţii, obţinuta prin moartea şi renaşterea (tăiatul Buturugii şi incinerarea ei), a fost înlocuită cu nemurirea bradului tot verde, împodobit după modelul occidental.


SIVA, zeu sacrificat prin substituţie la Solstiţiul de Iarnă. La Revelion sau în ziua de Anul Nou colindul din unele zone etnografice autohtone cu capul porcului jertfit la 20 decembrie se numea Siva, Puiul Sivei. Ceremonialul cuprinde mai multe secvenţe semnificative: expunerea divinităţii (capul porcului) gătit cu inele, cercei, brăţari, flori în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează viaţa zeului Siva în pădurile de fag şi stejar; coborârea în vale pentru a bea apă; moartea violentă şi încinerarea corpului; judecarea lui Siva de un juriu în care apar, adesea, Bătrânul Crăciun; urarea La mulţi ani! şi primirea darului.


SOARE, personificare a astrului zilei dedicat divinităţii Crăciun. În păgânismul autohton, Soarele are trăsaturi fizice şi calităţi umane: Soarele dimineaţa, când se scoală, e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede ce se face pe lume, până seara capătă o barbă albă, până la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil; Soarele e flăcău, e curat. Acolo în mare are soţie; Soarele e om. Pe dânsul tare l-a vrut Luna, şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea. Atunci Soarele i-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul. Înclinaţia erotică a Soarelui, relaţia incestuoasa cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente în legendele, basmele şi baladele autohtone. Uneori Soarele e bărbat însurat cu Luna, pe care o întâlneşte numai în nopţile când aceasta se primeneşte şi nu apare pe firmament; alteori Soarele şi Luna sunt fraţi, iar din căsătoria lor incestuoasă au rezultat stelele.

In ziua mult aşteptată, toți membrii clanurilor din preajma monumentului megalitic se întâlnesc la locul desemnat de către bătrân, unde un rug imens este înălțat. Bărbaţi și femei sunt în straie de sărbătoare.

Printr-o mişcare circulară simbolizând cursa Soarelui pe bolta cerească, membrii fiecărui clan, după aprinderea făcliilor, înconjoară rugul. Odată cercul închis, bătrânul desemnează patru fete, care, plecând de la fiecare punct cardinal, merg pe rând la rug, aprinzându-l cu focul făcliilor. Rugul începe să ardă. S-a dat semnalul circulării unui corn de hidromel, simbolizând împărtășania tuturor în comunitatea Neamului.

Continuarea aici.

Solstiţiul de Iarnă, 22 decembrie 2010 a.y.p.s., ora 01.38

Simbolul Solstiţiului este că viaţa nu poate muri. Străbunii noştri credeau că Soarele nu uită oamenii, şi că revine în fiecare an la întâlnirea de primăvară.

Termenul Yule îşi are originea în cuvântul nord-european „jol”. Sărbătoarea cunoscută drept Jolnir era celebrată ca un festival al focului şi al luminii, în cinstea lui Odin. În anglo-saxona veche cuvântul Yule vine de la „geola”, care înseamnă „legarea” anului. Literal, Yule înseamnă roata, când soarele este la cel mai de jos punct, dar, printr-o mişcare circulară, renaşte pentru a regenera pământul în Primăvară. Yule este cea mai scurtă zi, flancată de ambele părţi de cele mai lungi nopţi. Este un moment de celebrare a reîntoarcerii Soarelui, bucurie ce este împărtăşită cu prietenii şi familia.

Yule este o sărbătoare care ţine 12 zile, începând cu 20 decembrie şi mergând până în 31 decembrie, fiind considerată cea mai sacră sărbătoare pentru indo-europeni. Cele 12 zile ale Yule reprezintă cele 12 luni ale anului în microcosmos.

Sărbătorile și obiceiurile populare, grupate în preajma Solstiţiului de Iarnă (20 decembrie - 7 ianuarie), poartă numele generic de Sărbători de Iarnă. Perioada este deschisă și închisă de sărbători prefaţate de ajunuri - Crăciunul - și intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale Ciclului de Iarnă - Crăciunul, Anul Nou - au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului și de început de an.

Pe lângă calendarul oficial, recunoscut de stat, se foloseşte un calendar neoficial — calendarul popular - creat de popor și transmis folcloric. Spre deosebire de calendarul civil, care constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe săptămâni și luni, calendarul popular indică timpul optim pentru arat și semănat, pentru pețit și logodit, pentru moştenirea strămoşilor sau aflarea ursitei etc.

Continuarea aici .

MOŞ “NICOLAE”, personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit care a preluat din calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie).

Nu se pot determina cu certitudine originile istorice ale Sf. Nicolae. Niciuna dintre povestirile ce se referă la viaţa acestuia nu poate fi atestată.

Moşul are, în tradiţiile autohtone, atribuţii străine de statutul său de “sfânt”: apare pe un cal alb, păzeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor.